PROF.UNGUREANU PARASCHIVA,
PSIHOLOGIE, GRAD DID.I, ȘCOALA
PROFESIONALĂ SPECIALĂ
Rezumat
Grigore Vieru este un
poet român din Republica Moldova, a cărui creație conține și poezii în care străbate
patriotismul.
”Din Basarabia
vă scriu,
Dulci fraţi de
dincolo de Prut.
Vă scriu cum
pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi
şi vă sărut.”( Scrisoare din Basarabia)
Aceasta a fost
convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru că adevărata sa patrie este România,
nu Republica Moldova. „Nu am nimic împotriva Repubicii
Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi a susţin, dar nu altfel
decât o treaptă spre Reîntregire”.
Grigore Vieru a
trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această
legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean,
ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă
este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în
sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o
ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată
inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
Din această
credinţă, din această mare inimă de român s-au născut multe dintre creaţiile
sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale
patriotice. De reţinut însă că nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar la acele
poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa
Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţiile naturii
este şi ea o poezie patriotică”. Este cazul poeziei „Această ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus /
În care-mi strig norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”:
„Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern umbra / Pe
masă / Curată şi răcoroasă”. Evident, este vorba despre „Masa
Tăcerii”, prin care poetul în proiectează pe Brâncuşi în nemurire.
Multe dintre
poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este
românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română:
„Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/
Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa
deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi
nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15
ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie /
Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu
domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea
noastră, / Eminescu”.
Mânat de acelaşi
fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la
întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la
fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin
domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea /
Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
Ca în multe alte
poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie,
aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului
natal: „Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi
grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu
până la stele” (Pământule) Acelaşi
lucru îl face Poetul şi în poezia ,,Dar mai întâi”: ,,Dar mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./
Lumină să fii./ Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./
Brazdă să fii./ Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ /
îndurerat /de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare
poet al literaturii române, Lucian Blaga, şi la minuata sa poezie „Mirabila sămânţă”.
În acest fel, dorul
de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul
copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă
„Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie,
care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în
nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România,
pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi
cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă
în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
/ Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai
năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e
plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare,
Doamne-am fost minţiţi!”
Drumul reîntoarcerii
la matcă, „procesul regăsirii din poezia lui Vieru este orientat către
propriul eu”. Iar acesta nu poate fi decât,,sentimentul românesc al fiinţei”, cum l-a numit
Constantin Noica. Iar odată „întors la sine, spiritul nu mai
dezvăluie: destăinuieşte, astfel spiritul nu face altceva decât să se
regăsească pe sine”. Această regăsire, la Vieru nu este
altceva decât regăsirea Patriei. Căci ce este Patria pentru Grigore Vieru? Este
ceea ce a fost pământ românesc, după 1918. Adică România Mare.
Dar „Fratele
Grigore” – aşa îi spuneam noi toţi cei care ne-am aflat de multe ori în preajma
Sa şi aşa ne spunea şi El nouă: frate Lazăre, frate Nicolae, frate Ilie – ne-a
lăsat o imensă datorie: aceea de a-i împlini visul „pentru că
niciodată nu e prea târziu”, cum scria Nicolae Băciuţ. Astfel ca
Prutul să nu mai curgă „printre ţări române”.
Poate dincolo – dar şi dincoace! – de Prut se vor găsi bărbaţi cu acea înălţime
morală a celor din 1918, care îşi vor aduce aminte că „Basarabia noastră este o ţară românească”.
Poate în fiinţa lor vor simţi acea convingere
pe care o aveau cei de atunci: „Noi socotim că mântuirea
noastră este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de
la străini nu mai aşteptăm nimic; toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc
cu fraţii noştri români… Noi vrem o Românie a tuturor românilor”!
„Mii de nopţi nedormite. Am ajuns
să mă uit la somn ca la un străin. În urma zborului, dar şi a unei munci de
ocnaş, m-am ales cu acest volum pe care îl consider cartea vieţii mele. Cine
ştie, poate din întreaga mea trudă se va alege un poem sau un cântec. Dar nu a
rămas oare în literatura română Mateevici cu un singur poem?”, se întreba
poetul Gr. Vieru, în Cartea vieţii mele, o impresionantă „ars
poetica” din volumul Taina care mă apără.
Aproape jumătate de secol creaţia
celui „mai al nostru poet” nu lipseşte din sufletele noastre, constituind
expresia unei sensibilităţi ieşite din comun. Trăind în universul poeziei,
maestrul se mişcă dezinvolt, cu multă inspiraţie, reliefând parcă inepuizabilul
potenţial al valorilor esenţiale. Poetul debuta când eu nici nu văzusem lumina
zilei, de aceea am avut dintotdeauna impresia că maestrul venea din infinit şi
îmbrăţişa veşnicia.
Am crescut cu Albinuţa în
braţe, legănând rând pe rând mai apoi volumele Muzicuţe (1958), La
fereastra cu minuni (1959), Bună ziua, fulgilor! (1960), Făt-Frumos,
Curcubeul (1961), Mulţumim pentru pace! (1963), Făguraşi (1963), Poezii
de seama voastră (1966), Duminica cuvintelor (1969), Trei
iezi (1970) ş.a.
A urmat, la o vârstă înscrisă între iluzii şi
deziluzii, exaltări şi decepţii, „hrana mai tare”: Numele tău (1968), Aproape (1974), Un
verde ne vede (1976), Fiindcă iubesc (1980), Taina
care mă apară (1983), Cel care sunt (1987), Izvorul
şi clipa (1991), Curăţirea fântânii (1993), Văd
şi mărturisesc (1996), Strigat-am către Tine (1999), Acum
şi în veac (1997), Cartea vieţii mele (2002) etc.
Într-o perioadă când literatura română din
Basarabia avea mai multe goluri decât împliniri valorice, poetul a răspuns
tuturor imperativelor, mitizând ceea ce este sacru şi demitizând profanul. A
sacralizat copilăria, refugiindu-se în ea şi transformând-o în mit. A evocat
maternitatea, chipul mamei rămânând marca literară a creaţiei sale. A cântat dragostea
cu fervoare, căutând sensul înalt al trăirii erotice.
Dând naştere poeziei patriotice şi sociale,
s-a contopit cu ea, devenind un simbol al luptei naţionale din Basarabia
postbelică. Etapele creaţiei sale corespund etapelor existenţiale, întrucât Grigore
Vieru şi-a trăit poezia la modul sincer, autentic, specific doar marilor
creatori. Renunţând la acrobaţiile stilistice golite de sens, căutând să
dezvăluie doar esenţa, poetul a reuşit să transmită acea emoţie vie, fragedă,
creând o poezie ce va rămâne peste veacuri.
Numele lui Grigore Vieru este
cartea de vizită a tuturor basarabenilor, maestrul fiind omul care, cu toată
fragilitatea sa, a luptat neîncetat să aducă Basarabia aproape de matricea
firească, a ţinut cu înverşunare să ieşim biruitori prin cultură. Cu toate
acestea, cum observa şi compozitorul Eugen Doga, „puţine lucruri frumoase s-au
spus”. Mulţi au preferat să-l ignore în tăcere, alţii l-au tratat cu
superioritate (de parcă peisajul literar ne-ar propune nume de o relevanţă
valorică mai pregnantă!), considerându-l un tradiţionalist întârziat. Asemenea
atitudini nu numai că nu pot fi înţelese, ele sunt pe drept cuvânt
condamnabile.
Ca să ne dăm seama cum este
receptată opera lui Grigore Vieru dincolo de Prut, e suficient să deschidem
istoriile literare de anvergură. Celei mai recente, a lui N. Manolescu, îi
„scapă” numele poetului Vieru (altminteri lucrarea nu înregistrează niciun nume
de scriitor român din Basarabia). Preşedintele Uniunii Scriitorilor din
România a declarat pentru MEDIAFAX că Grigore Vieru a fost „un poet
notabil” atât pentru literatura basarabeană, cât şi pentru cea românească.
Amintirea poetului nu trebuie
umbrită însă de astfel de intervenţii, care, din păcate, nu au fost puţine.
Poetul a avut mai mulţi prieteni decât neprieteni, mai mulţi cititori decât
calomniatori. Dovada edificatoare o constituie rezonanţa textelor sale la
marele public. Despre creaţia poetului s-a scris mult şi se va scrie şi mai
mult. De la prima micromonografie Mirajul copilăriei (1968),
semnată de Mihai Cimpoi, până la cel mai recent demers monografic, Duminica
Mare a lui Grigore Vieru (2004), realizat de Theodor Codreanu. Nu ne
rămâne decât să sperăm într-o receptare critică obiectivă a operei lui Gr.
Vieru, dincolo de schemele politice, programele şi prejudecăţile estetice.
În mod indiscutabil, Grigore Vieru va fi perceput
peste veacuri nu numai ca unul dintre poeţii cei mai valoroşi pentru literatura
română din Basarabia, ci şi ca un simbol al renaşterii naţionale, numele lui
identificându-se cu reconstituirea identităţii noastre naţionale. A luptat cu
intransigenţă şi fidelitate pentru demnitate şi conştiinţă naţională. Marele
lui vis nerealizat, unirea Basarabiei cu România, a rămas testament urmaşilor.
„Grigore Vieru a trăit întotdeauna cu Basarabia şi România în glasul versului
său. Grigore Vieru a fost un poet al lacrimilor, al luminii”, remarca
Eugen Simion.
În mod delicat, prin intermediul poeziei, prin
cuvânt, poetul a ţinut să ne comunice adevărul despre obârşia noastră, despre
adevărul ştiinţific şi istoric, neostenit reînnodând legătura dintre cultura
românească din Basarabia şi cea din Ţară. Devotat prin structura sa interioară
idealurilor naţionale, Grigore Vieru reprezintă, la modul exemplar, modelul de
consacrare şi de angajare totală.
Grigore
Vieru a fost cea mai insistentă şi viguroasă voce basarabeană
proromânească. Prin eseuri, prin activitatea sa socială, prin limba poeziilor
sale, într-un context extrem de confuz, el a dezvăluit adevăruri temeinic
ascunse, revelând faptul că pe ambele maluri ale Prutului se vorbeşte aceeaşi
limbă, iar sevele se nutresc din aceeaşi cultură.
Plângând în slovă, a făcut mai mult decât
alţii, care au strigat de la tribune înalte discursuri patetice, trădându-şi
ulterior idealurile pentru o ciorbă de linte.
Poet al Unirii, Vieru ne-a ajutat
să ne regăsim Ţara, iar pe cei din Ţară i-a îndemnat să ne înţeleagă şi să ne
audă, să descopere prin spirit şi poezie Basarabia uitată. Artist şi militant,
poet de vocaţie, patriot fidel, explorator neobosit al Limbii Române, Grigore
Vieru şi-a câştigat un loc de cinste în memoria urmaşilor. Aşa cum observa
academicianul Mihai Cimpoi, Grigore Vieru a fost şi va rămâne „o personalitate
unică, irepetabilă, o fiinţă întru poezie, întru adevăr, întru limba română,
întru dreptate”.
Bobliografie
1.
Vieru,Grigore Omul şi
Poetul, Editura
Iriana, Bucureşti, 1995.
2.
Vieru, Grigore, Taina care mă apasă, Iaşi,
Editura Princeps, 2008.
3.
Vieru, Grigore, Cele mai frumoase poezii,
Bucureşti, Editura Jurnalul, 2009.
4.
Vieru, Grigore, Acum şi în veac. Poeme,
cântece, confesiuni, Ediţia a VIII-a,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu