Prof. înv. primar Iacob
Carmen-Rodica– gradul didactic I
Şcoala Gimnzială nr.1 Corlăteni,
jud. Botoşani
Între
spaţiile vitale în care ne construim existenţa lumească, limba se distinge ca
loc al dezmărginirii, invocând, prin atributele ei fundamentale, vocaţia omului
de a-şi afirma libertatea. Dacă geografia impune graniţe, dacă istoria le alterează
şi le modifică, limba deţine taina care consfinţeşte libertatea spirituală.
Oriunde în lume şi-ar trăi timpul fiinţa noastră, spaţiul limbii în care ne-am
născut construieşte libertatea de a fi ceea ce adâncul istoric al naţiei
noastre ne-a înscris în ADN-ul poporului căruia îi aparţinem. Românismul
lingvistic este zestrea pe care am moştenit-o de la facerea noastră ca popor şi
evenimentele şi voinţele istorice care s-au perindat prin destinul nostru au
înnobilat-o prin suferinţă şi jertfă.
Dincoace sau dincolo de
Prut, limba română numeşte la fel sentimentele fundamentale: iubire, dragoste, frăţie.
La fel defineşte ţara, casa, familia. Dincolo sau dincoace sunt
adverbe care se raportează doar la un reper spaţial de ordin geografic, Prutul,
nu şi la unul spiritual. Râul acesta nu desparte, ci uneşte pe dincolo cu
dincoace. Constatăm cu luciditate şi încântare că noua semantică a lui AICI
îi uneşte pe toţi cei de-o limbă şi de-un nume, redefinind spaţiul
spiritual al poporului român, cu toate durerile sale existenţiale şi,
deopotrivă, cu toate împlinirile istorice. De
pretutindeni, spiritul românesc îşi adună esenţa identitară, în limba şi
cultura fără frontiere, devenind, tocmai prin dezmărginire, un spirit universal
al unei naţii cu un destin istoric frământat. Dacă timpul şi vremurile de
odinioară au redus la tăcere sensurile libertăţii, istoria recentă a ţării-mamă
a creat noua configuraţie a limbii şi culturii naţionale. Într-un spaţiu al
deschiderii, cuvintele nu mai trebuie traduse pentru ca simpla lor rostire să
genereze sentimente. Identitatea românului este acum o realitate istoric acceptată,
care implică libertatea cuvântului românesc, a tradiţiilor şi a culturii
româneşti.De pretutindeni, ca adverb, capătă conotaţii atributive
esenţiale, prin raportare la pluralul români. Extrapolând, limba
română a devenit limba sacră a comuniunii cu divinitatea şi spaţiu liber în
care patria de cuvinte se construieşte deopotrivă pe pământ şi în ceruri. Înaintea altor
popoare, iată, românii de pretutindeni au verificat afirmaţia lui Malraux:
„Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi”. Acum, împreună şi din dragoste
pentru aproapele lor, cu ochii îndreptaţi a rugă spre ceruri, românii constată
că iubirea de neam şi ţară este o religie şi, prin urmare, este şansa de a
rămâne în istorie, neprihăniţi de răutăţi şi înnobilaţi prin suferinţă şi jertfă. Vorbind despre
destin, ne putem raporta la coordonatele definitorii ale românului, ca expresie
a frământărilor şi marilor dureri istorice, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă
sau din neştiinţă, dar, cu siguranţă, ca semn al îndârjirii dorinţei de a nu fi
excluşi din istorie. Dacă deseori zăbrelele au îngrădit libertatea fiinţei,
niciodată spiritul nu s-a lăsat încătuşat în temniţa pierzaniei. Niciodată
libertatea spiritului nu a suferit de vreun zbor frânt; şi asta pentru că au
existat, în decursul destinului nostru, personalităţi care, cu vocaţie
mesianică, au avut puterea de a ocroti darul omenesc cel mai de preţ, limba, şi
prin ea, cultura şi identitatea noastră ca popor. Undeva printre
aştri, în lumina încă
palidă a unui
răsărit, învăluiţi în ceaţa dimineţii, stau la
sfat doi împătimiţi
ai acestui neam, al
acestui pămînt: Unul tânăr, visător, cu frunte
înaltă şi senină, priveşte îngândurat
la celălalt, care e
ceva mai scund, mai
firav, mai împovărat de ani,
dar cu
fruntea la fel de înaltă,
gînditoare.
Eminescu – Luceafărul român –
poetul cu fire
superioară, de-a lungul vieţii
sale a scris
poezii excepţionale şi
originale ca ,,O, mamă”, ,,Luceafărul”, ,,Scrisorile”,
dar a
fost şi o
fire care a
luptat pentru libertate, dragostea de
ţară şi frumuseţea
neamului. El e luptătorul
pentru Adevăr şi
Dreptate, dar această luptă
i-a creat şi
duşmani. Această revoltă l-a
ridicat ca un
Luceafăr rece şi
singur să ne
dirijeze viaţa mai
departe.
Timpul, însă, trece şi naţiunea
română a avut
nevoie de apariţia
unui om sfânt, care
să lupte şi
să ne unească
ca popor, să ne
reamintească că suntem
oameni prin poezii, cântece şi
opere valoroase. Atunci,
Luceafărul, dăruindu-i soarta poporului
său, a hotărât să
rupă o bucată
din el, care s-a
strecurat pe Pămînt
sub o lacrimă
ce trebuia să
încălzească sufletele orfanilor
români. Grigore Vieru - contemporan cu
noi, care ne-a trezit
conştiinţa noastră naţională, exprimată artistică
şi îmbogăţită cu
sufletul său. E poetul
fructuos ca şi
Eminescu, mereu sensibil la freamătulinimiişi la zbuciumul timpului.
Doi mari genii
ai literaturii române
s-au dedicat întru
totul poporului, Patriei. Au
luptat pentru Adevărul
absolut. Operele lor sunt
fascinante prin simpatie, simplitate şi
măiestria artistică.
Patria, limba, adevărul,
libertatea sunt cele
din marile dureri
ale poeţilor. În poeziile
lui Eminescu: ,,Din străinătate”, ,,Ce-ţi doresc
eu ţie, dulce Românie”, ,,Ştefan cel
Mare”, ,,Doina” se vede
dragostea imensă a
poetului. Vieru este poetul care
şi-a asumat greul
unui grai, trecîndu-l prin
inima sa şi
încărcat cu răbdare, înţelepciune şi
noua frumuseţe îl
respectă în operele
sale: ,,În limba ta”,
,,Cîntare scrisului român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba noastră
cea română”, ,,Pentru ea”, ,,Trei
culori”, ,,Doina”. Vieru în
poeziile: ,,Tu iarbă tot ai mamă?” şi
altele îşi exprimă
valorile eului poetic. Vieru
este prin excelenţă
un poet al Mamei şi
Maternităţii. Tema ,,Mama” cum
a cântat-o Vieru
nu a mai cântat-o nimeni: ,,De
unde”, ,,Făptura mamei”,
,,Buzele mamei”, ,,Mîinile mamei”, ,,Cuvîntul mamei”, ,,Nopţile mamei”, sunt
doar cîteva din
poeziile lui Grigore
Vieru dedicate mamei
sale. Mama este cea mai sfântă icoană. Asta a dovedit-o şi
Eminescu în poezia ,,O,mamă”... Doi mari
genii, cu mari idealuri, duc
dorul copilăriei ca
în poeziile lor, Eminescu: ,,Trecut-au anii”,
,,Copii eram noi
doi”, ,,Fiind băiet păduri
cutreieram”, atît şi Vieru: ,, Ocheanul”, ,,Autobiografică”,
,,Casa părintească”, duc dorul
acelei mici căsuţe, păduri, visului copilăresc.
La Vieru ca
şi la Eminescu
dragostea este pură, sinceră, înălţătoare.
Iubirea este o
temă a universului
eminescian: ,,Luceafărul, ,,Şi
dacă...”, ,,Pe lîngă plopii
fără soţ”, ,,Mai am
un singur dor”, ,,De
ce nu-mi vii” , sunt
doar cîteva din
poeziile eminesciene în
care este cântată
iubirea, femeia, armonia. Vieru
a dedicat de
asemenea mai multe
versuri femeii iubite, dragostei: ,,Dragostea”, ,,Păstrează-n suflet”, ,,Iubito”. Natura – mod
de exprimare a
motivului dintre om
şi natură este
descris în opera
lui Eminescu viu, cu
multă căldură: ,,Revedere”,
,,Lacul”, ,,Freamăt de codru”, ,,Povestea codrului.Vieru îl cunoaşte profund
pe Eminescu, idealurile acestuia
îi serveau drept nesecat
izvor de inspiraţie, drept model
de creaţie, dedicându-i poeziile: ,,Legămînt”şi,,Eminescu”.
Pe
aceşti doi poeţi
îi leagă gândirea
profundă şi dragostea
de ţară, de neam, de
valorile poporului nostru.Stilul, modelul de
exprimare nu mai
contează, ele ne fac
doar să ne deosebim, adică să nu confundăm opera. Braţul puternic
al morţii i-a
ridicat acolo sus, făcându-i locuitori
ai cosmosului. Astăzi doi
mari poeţi: Luceafărul şi Lacrima lui
Eminescu ne luminează
cu lumina lor, inimile. Mihai Eminescu si Grigore Vieru
erau ca doua inimi gemene. Amândoi
erau niste poeţi fructuoşi. Ei sunt cei care ne-au ridicat ţara la o treptă mai sus......care prin poeme şi-au
arătat dragostea faţă de România şiRepublica Moldova.Într-un spaţiul al
libertăţii şi al respectului pentru valorile celuilalt, românul a putut
înţelege faptul că a comunica lingvistic şi social înseamnă a dobândi
conştiinţa apartenenţei la o comunitate. Definirea acestui concept înseamnă
acum, pentru România, o reevaluare a destinului istoric asumat şi o
reconfigurare a acestuia pentru perspectivele care urmează. În concluzie, cultura română poate fi
considerată o nuanţă în spectrul multicolor al culturii universale, o cultură
cu anumite elemente comune cu cultura popoarelor alături de care a convieţuit
şi cu care a avut relaţii sau a fost în situaţii de contact, aşa cum
demonstrează datele istorice şi arheologice. Istoria culturii noastre poate fi
considerată, implicit, şi o istorie a situaţiilor de contact, de schimburi cu
culturile din această arie în care s-a plămădit şi a evoluat. În corpul ei,
moştenirea culturală şi creaţia culturală s-au îmbinat armonios cu
împrumuturile culturale topite şi integrate într-o osmoză care i-a dat şi
continuă să-i dea unicitate şi perenitate între celelalte culturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu