GRIGORE VIERUîntre Basarabia şi România

Pavel Daniela

Profesor de limba şi literatura română

Grad didactic I

 Colegiul Naţional  „Grigore Ghica” Dorohoi

„Repet, eu am răsărit ca poet din marea poezie română.” (Grigore Vieru)

Încadrat de critica literară între reprezentanţii orientării tradiţional-clasice din poezia postbelică, Grigore Vieru s-a impus printr-o viziune lirică aparte, marcată de simplitatea vorbei, stilul vetust şi profunzimea trăirilor. Marin Sorescu afirma că el „atacă poezia frontal şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acoperişuri”.Deşi folclorul a jucat rol de ghid în călătoriile sale prin lumea cuvintelor, el se consideră „un poet modern, ca expresie şi ca simţire”.

Emblema vie a unei lumi rurale şi vechi, supusă unui regim prin care trebuia să renunţi la propria identitate, Grigore Vieru este CEL care întregeşte literatura română prin poezia sa născută „din frică şi singurătate”, din proverbe şi ghicitori şi din cântecele populare auzite la şezători. A simţit româneşte, mai întâi, „prin cântecul pe care-l cânta mama, îl cânta tata”, pentru ca apoi să descopere în poeziile lui Eminescu şi Alecsandri muzicalitatea şi frumuseţea limbii române. Citind şi studiind opera scriitorilor români, Grigore Vieru afirma că România”are o mare poezie, eu o cunosc bine, şi aş vrea să cred că poezia română e una din cele mai originale şi mai variate şi mai frumoase la ora actuală”. Înainte de a-și îndeplini visul de a trece Prutul, dragostea față de poezia română, l-a făcut pe scriitorul basarabean să-și exprime admirația prin poeme pline de patos.

Eminescu este mesagerul și emblema poeziei române, ”Domnul cel de pasăre măiastră/Domnul cel de nemurirea noastră”, care are dreptul să ne judece pentru că el este simbolul neamului și al limbii române, iar numele lui Lucian Blaga sună nespus de frumos, cuprinzând ludicul (”e ca și cumboabele copiilor/care ne seamănă de sărbători/s-ar lovi de trupul unei viori”), misterul cunoașterii luciferice (”are în el ceva amețitor de adânc”) și desuetul (”e ca streașina casei noastre”).

Grigore Vieru cântă într-un lirism al sentimentelor, adevărul etern al plaiurilor româneşti, fiind un simbol al încercării de renaştere spirituală şi naţională a Basarabiei. Eugen Simion afirmă căel”este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, care, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – este un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil”. Prin poeziile sale, domnul Grigore Vieru evidențiază ceața minciunii care șoptea că românii de peste Prut sunt dușmani, nu frați, ”Ce tare, Doamne, am fost mințit!” și cere iertare în cuvinte simple dar cu o culoare sonoră pătrunzătoare:

”Din Basarabia vă scriu,

Dulci fraţi de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot şi prea târziu,

Mi-e dor de voi şi vă sărut” (Scisoare din Basarabia) .

Călătoria emoţionantă printre versurile vieriene poposeşte prin satul natal „cu casa de humă”, conturând imaginea mamei care merge călcând „pe seminţele ce zboară/Între ceruri şi pământ” și aduce în prim plan neamul ”adunat grămăjoară” ce poate să încapă ”într-o singură icoană! ”,  a cărui  limbă e „dulce şi frumoasă”.

Poezia sa dezvăluie marea durere a unui neam vitregit, dezbinat, amăgit, împins spre negarea eului prin renunţare la limbă şi istorie, rătăcind prin întrebări la care încă se mai aşteaptă răspunsuri. Însă, suferinţa aceasta este alinată de renaşterea în pământul pe care l-a regăsit şi de întâlnirea fratelui „care numele îmi înţelege/Îndrăgindu-l ca pe numele său”.Susține unitatea de neam și limbă afirmând că vine ”din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”.

Suflet românesc, simțindu-se răspunzător de soarta neamului său și de destinul limbii în care s-a născut, se răzvrăteşte și se adresează semenilor prin metonimia ”Ridică-te, Basarabie!”, îndemnând cu patos recunoașterea trecutului și ieșirea din umbra timpului, într-o expresie lirică plină de tragism:

”Ridică-te, Basarabie,

Trecută prin foc şi sabie,

            Bătută, ca vita, pe spate,

            Cu biciul legii strâmbate,

Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/

            Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!” (Ridică-te).

Crezul patriotic- ”Aud în răsăritul rourat/ Cum strigă Dorul dor/ Spre Basarabia,/ Spre suferinta ei,,- , ridicarea sufletului românesc din golurile în care a fost scufundat de către trădătorii de neam – ”Eine hăcuiră graiul/ Şi doina şi harta.../ Ei datinao spurcară...”- sunt expresia unui lirism metaforic plin de pulsație tragică completat de eleganța cuvântului românesc.

 Poetul nu este un haiduc al timpurilor moderne ci, mai degrabă, emană un imperativ patriarhal oferind semenilor învățături, repetând același gând, oferindu-le singura soluție de salvare - ”prin limbă și prin carte”:

”De ce s-a otrăvit și duhul,

De ce și graiul?!

Sculați-vă, sculați-vă, sculați-vă

Din somnul cel de moarte!

Salvați-vă, salvați-vă, salvați-vă

Prin limbăși prin carte!” (Salvați-vă prin limbă)

A pus idealurile neamului mai presus de sine și a așternut pe hârtie versuri care celebrează limba română, limbă în care ”toată lumea plânge” și ”râde un pământ”, căci ”doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns” (În limba ta).

Poetul însuși afirmă că este fericit când scrie în limba română, simțind o comuniune cu Dumnezeu și cu Universul: ”A scrie în română este ca și cumDumnezeu te-ar închide în ochiul său, de unde vezi întreg Universul, chiar dacă Dumnezeu îl ţine închis, de teamă să nu te scape jos...Eu văd din interiorul limbii române întreaga lume, întregul Univers...întreaga mişcare a planetelor, chiar dacă ea, limba română nu are o circulaţie universală”. Pentru Grigore Vieru, ”limba neamului meu dacic,/Limba noastră cea română.//În al limbii tezaur/Pururea o să rămână/Limba doinelor de aur” (Limba noastră cea română)și, de aceea, se simte dator să preamărească și să cânte ”firescul dor al limbii”.Poetul Grigore Vieru s-a născut poet din dragostea față de limba română: „Din mila, din dragostea şi dăruirea Limbii Române am răsărit ca poet. Limba română este destinul meu agitat”.

 Grigore Vieru și-a încrustat numele în literatura română nu doar prin versurile  ce ridică la nivel divin dragostea sa pentru poeții români, pentru limba română, pentru neamul românesc, ci și prin versuri eufonice ce creionează în imagini artistice sensibile condiția omului, dreptul său la viață și la moarte, dreptul său de a simți. Timpul ireversibil este o sărbătoare a vieții: “Merg pe pământ/Şi sun ca vioara./Toate îmi par că sânt/Prima oară./Ca un copil/Aştept dimineaţa,/Până la lacrimi/Mi-e dragă viaţa.//Orice splendoare/Mă doare,/Mă doare-această floare/Şi frumuseţea ta,/Şi frumuseţea ta!/Şi-această zi/Ce mâine nu va mai fi,/Nu va mai fi!” (Ca prima oară); iar moartea este imaginea metaforică a maturității poetului: ”Nu am, moarte, cu tine nimic.

Eu nici măcar nu te urăsc.

vei fi mare tu, eu voi fi mic.

Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică. nu teamă-

Milă de tine mi-i.

Că n-ai avut niciodată mamă.

Că n-ai avut niciodată copii.”

Melancolia este o stare favorabilă meditațiilor și revelațiilor esențiale, un sentiment clădit dintr-o serie de elemente care compun universul interior al poetului, cu trimiteri la melancolia eminesciană. Dorul capătă valoare simbolică, redând emoții și trăiri profunde, deseori de nedefinit, prin care poetul parcă dorește să-și abandoneze propria-i ființă în favoarea unei trăiri de excepție: ”Eu nu mă-ntreb de unde vine, vine,

De unde doru-şi ia izvorul, izvorul

Mă luminez şi-mi pare bine, bine

Când vine dorul, când vine dorul.

                                Melancolie – dulce melodie,

         Melancolie – misterios amor

                                Melancolie, melancolie

                                Din armonia inimii cu dor.”

Personalitate artistică de excepție, Grigore Vieru lasă posterității simplitatea vorbei, substanța metaforică a gândurilor, ideologia unui om care a luptat prin cuvinte pentru neam și limbă și profunzimea sentimentelor. Ca expresie poetică, el s-a considerat un ”poet al timpului pe care îl trăim” şi  descendent a luiEminescu, în primul rând, dar și a lui Bacovia, Blaga, Stănescu, Sorescu şi Păunescu. Deși unii poeţi şi critici literari din Basarabia îl consideră un ”poet vetust, paşoptist”- după cum el însuși afrima-, geniul lui Grigore Vieru este dat tocmai de limbaj demodat, lipsit de ambiguitate, prin care trecutul, satul, copilăria, mama, patria, limba, vatra, dorul, melancolalia zugrăvesc în culori pastelate imaginea evocatoare  a unei lumi (Basarabia) văzută ca ”un copil născut cu inima în afara pieptului”.  Inima acestei lumi trebuie pusă la locul ei, pentru că ”locul ei este limba română, este istoria română, credința strămoșească”.

Grigore Vieru este poetul care s-a născut din marea poezie română.

Bibliografie:

Grigore Vieru, Antologii de versuri

Virgil Nistru Țigănuș, ”Grigore Vieru iluminat de poezie”, Editura Universității Chișinău, 2006

Iulian Boldea, ”Grigore Vieru- valoare și adevăr poetic”, Revista ”Limba română”, Nr. 1-4

Nicolae Băciuț, „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, VOL. II,Semănătorul, Editura online, 2010

Interviu cu poetul Grigore Vieru realizat de Drd. Stelian Gombos – Consilierla Secretariatul de Stat pentru Cultedin cadrul Guvernului Romaniei, Chișinău, 2002.