GRIGORE VIERU

                      

Prof.înv. primar Oniciuc Irina, gradul I

                                                                          Școala Gimnazială Nr.1 Stăuceni 

                                                                          Jud. Botoșani

                        

            Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în comuna Pererîta din raionul Briceni, comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul drept. ”M-am născut din părinţi plugari, într-un sat frumos, aşezat pe malul stâng al Prutului.  Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am jeluit de asta niciodată…Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru…am cules desculţ strugurii…   ”       

       A lăsat pentru generaţii întregi  cărţi pentru copii, ”Alarma”, ” Poezii de seama voastră”, ”Albinuţa” , ”Să facem cunoştinţă”, ”Spune-i soarelui o poezie”. Poeziile sale vor bucura secole înainte sufletele omeneşti

        ”Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi” – modest afirma poetul, evocând de fapt sacrificiul în numele crezului de salvare a sufletelor românilor. În anumite împrejurări avea să spună: ”A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!”

"Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil". A avut grijă poetul să ne simţim copii. El ne-a mângâiat pe creştet fiind copilaşi  de  grădiniţă, din paginile „Albinuţei”. Şi astăzi trăim copliăria evocând magicele versuri care ne fac să fim optimişti.

         Grigore Vieru nu a murit. Şi-a dat întâlnire cu mama sa de care-i era dor... Şi-a luat un răgaz, o clipă de veşnicie să mai fie cu ea. Mama are capacitatea magică de a repara şi a întreţine întregul, starea de echilibru a omului şi universului.

  ”Mamă,

   Tu eşti patria mea!

   Creştetul tău ?

   Vârful muntelui

   Acoperit cu nea.

   Ochii tăi ?

   Mări albastre.

   Palmele tale ?

   Arăturile noastre

   Respiraţia ta ?

   Nor

   Din care curg ploi

Peste câmp şi oraş.

Inelul

Din degetul tău ?

Cătare

Prin care ochesc

În vrăjmaş.

Basmaua ?

Steag,

Zvâcnind

Ca inima?

Mamă,

Tu eşti patria mea!”

          Peste ani, cuvântul vierian  devine tot mai profund şi mai puternic. Luptând pentru crezul naţional, după cum este şi firesc, poetul afirma că „în aceeaşi limbă / toată lumea plânge, / în aceeaşi limbă / râde un pământ”, dar totodată ne face atenţi la faptul că – „doar în limba ta / durerea poţi s-o mângâi, / iar bucuria / s-o preschimbi în cânt”.

   --“Sunteţi Vieru?”               -- “Da…”

   -- “Şi ce vă doare?”             -- “Doar Basarabia…”

Ne-a lăsat moștenire...

                   

           Grigore Vieru a avut o premoniţie asupra datei morţii sale. A greşit doar cu o zi. 19.01.2009  a scris într-un  autograf  pe o carte oferită poetului Adrian Păunescu cu mulţi ani în urmă.  A căzut o stea? Nu, a urcat la cer un Luceafăr, ce va dăinui în eternitate. Grigore Vieru s-a înveșnicit prin poezia sa. Poetul s-a împărțit între doua lumi, o jumătate  a ființei sale a coborât ,,mai jos ca iarba’’ cealaltă jumătate a rămas pe veci să dăinuie printre sufletele noastre.

            A durat o ”Casa a Poeziei” în care trăieşte un neam întreg.Vocea sa moale, privirea călduroasa, chipul luminos au rămas în amintirea noastră pentru totdeauna. A luat cu sine doar puritatea sufletului, lăsându-ne drept moștenire poezia. El s-a înveșnicit prin creație, fiind poezia însăşi ,,Da fapt,nici nu sunt om,ci pur si simplu poezie.’’

            Vieru a scris o poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adorație. Născut de miresmele şi durerile pământului, marele poet se simte însetat de doruri arzătoare. Poezia lui Grigore Vieru e un lung şi nesfârșit dor: dor de mamă, de baștină, dor de neam românesc întregit, un dor nemărginit de toate. Poezia lui e un continuu ritual al adoraţiei materne. O singura sărbătoare continuă a avut Grigore Vieru. Ea s-a numit Mama. În fiecare dintre vârste trebuie neapărat să ai în adâncul ființei tale un copil, pentru că anume ea, copilăria, ne ține vii și frumoși. “Omul nu îmbătrânește atâta timp, cât nu moare copilul din el”. De aceea, poetul se simte îndreptățit să spună:

      “În fiecare dimineață

       Îmi bate la geam

       Copilul care-am fost”  (Am îmbătrânit).

             Copilul - Poet s-a întâlnit cu Poetul - Copil. E în această întâlnire o taină, deoarece un poet, ce se naște în copilărie, păstrează în el copilul, sensibilitatea și psihologia acestuia. În pofida imaginilor sumbre ale copilăriei, poetul nu și-a pierdut darul de a privi  lumea și cosmosul cu ochi de copil-ochii mirării, fiind convins că „mirarea e un dar” ce n-a murit în el.

            Limba este pentru Grigore Vieru ,,un grai cu ochii verzi de dor şi istorie…Un grai cu tâmple  îmbrobonate de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârșire nu s-a arătat mai cu dor şi mai cu tărie ca in cuprinsul limbii.”,,Din mila, din dragostea şi dărnicia limbii române am răsărit ca poet. Limba Româna este destinul meu agitat. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieși. ”