Profesor
limba și literatura română, Felicia Năpîrcă
Liceul teoretic „Dr. Mihai Ciucă”Săveni
Poetul Grigore
Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererita de pe malul
stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin. A debutat editorial în 1957, student
fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de
criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion
Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an,
i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi
s-a angajat ca redactor la revista pentru copii Scânteia Leninistă.
Aruncând
o primă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a
plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vrajbele
istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din
mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat,
plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în
creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor
Sale. Întrebat odată: „De unde veniți
domnule Grigorie Vieru?” a răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii
sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră
e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea
raportate la Divinitate și la veșnicie. Viața însăși se consideră împlinită
dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.
Poetul,
cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi
simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până
când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“
Prin
tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce
unică, de o creativitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Versurile sale
au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o
rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica
lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor
românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. Minunatele
rime aduse la viață de vocea sa inconfundabilă să le vom putea încă multă vreme în arhivele mass-media.
Întrebat
de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând
vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru
păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare poetul? Cu siguranță la cel
al împuținării dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că
atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta
valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina
rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere,
uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul
țării pare, ce-i drept, același, pământul, la fel, dar sufletul neamului parcă
se spulberă. Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile sfinte se
șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât
cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Implicat
cu adâncă simţire şi deplină dăruie în mişcarea de redeşteptare a conştiinţei
naţionale în teritoriul dintre Prut şi Nistru, Vieru a jucat un rol esenţial în
„românizarea” sentimentului naţional, militând pentru introducerea limbii
române, ca limbă oficială, şi a grafiei latine. Ba mai mult, în acele momente
de prefaceri şi şovăieli, poetul apără imnul naţional „Deşteaptă-te, române”,
propus pentru înlocuirea cu alt text, al unui contemporan,care nu ar fi putut,
desigur, să se ridice la puternicul simţământ naţional al aceluia, imn pe care
şi România îl adoptase încă din zilele Revoluţiei din decembrie 1989. Poezia sa
reţine foarte bine multe aspecte dintr-o istorie zbuciumată. Poetul a devenit o
cutie de rezonanţă a sentimentului naţional, de aceea versurile sale au pătruns
adânc în sufletul oamenilor, cu o sinceritate şi multă căldură în mesaje memorabile,
esenţiale, urgente. Vieru e un adevărat luptător, în numele neamului său, apărătorul
unei istorii vitrege şi opresive. Căci „hăcuindu-i” harta şi doina, limba şi
drepturile istorice şi sociale, cultura şi tradiţiile, poporul este împins şi
pe calea unor „Siberii fără de sfârşit”. Destinul martiric al Basarabiei
aminteşte de mitul creștinismului în versuri irevocabile şi de muzicalităţi
clasice tulburătoare: „Doamne, cel din slăvi creştine,/ Ce păcate oare-ai
săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit.”
(Reaprindeţi candela). Sau cele 13 strofe pentru mankurţi, de o simplitate
gravă , sunând ca o acuză perpetuă şi ca un strigăt de revoltă şi tânguire: „Ei
ne hăcuiră graiul/ şi doina, şi harta!/ Ei care astăzi vânează/ «Literatura şi
Arta!» // Ei datina o spurcară/ Barbar şi sinistru!/ Ei care azi adulmecă/
Revista «Nistru!» // Ei gâtuiră prădalnic/ Biserici frumoase!/ Ei ne răstigniră
pe crucea/ Lui ‘46. // Ei ne-au mânat spre Siberia/ Cu pistolul din urmă! (…)/
Ei au dus omul la ocnă/ Pentru trei ciocălaie!…”
Impresionantă
este la Grigore Vieru iubirea valorilor culturale româneşti, între care
Eminescu este suprema recunoaştere. Poetul nostru naţional „nepereche”,
expresie a unui autentic românism şi a ideii de românitate, care a scris pagini
impresionante despre istoria Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste
Prut, devine imaginea icoană a poeziei lui Grigore Vieru. Întocmai ca Nichita
Stănescu, Vieru nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un sentiment de pathos
şi veneraţie, regăsind în aceasta aspiraţia curată şi înălțătoare a
simţământului naţional, dincolo de timpuri şi conjuncturi. „A murit fratele lui
Eminescu”, îşi intitula tableta-necrolog poetul Nicolae Dabija, iar sufletul
său merge să stea la sfat cu el. Se împlinea, de fapt, prin accidentul din
noaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp ce se întorcea de la o manifestare
omagială, acea premoniţie tulburătoare încă din 1964, când, în revista
”Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia Legământ, dedicată lui Mihai Eminescu:
„Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-ar
ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” În paralel cu această poezie de respiraţie
naţională şi culturală, de românism şi românitate, Grigore Vieru a cultivat şi
lirismul de reflexivităţi grave, în care se regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului
său înlăcrimat şi însetat de Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr.
Versurile dedicate, bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui
Alexe Mateevici rămas curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase
scrise de Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii, literaturii şi mişcării
de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult
granițele impuse de vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii
şi spiritualităţii româneşti. Nu într-un viitor prea îndepărtat profețiile sale
se vor împlini, cele două ţări româneşti din Europa neavând, de fapt, decât o
unică temelie de etnicitate exprimată printr-un organism naţional viu, în ale
cărui vene curge acelaşi sânge de autentică românitate. Icoană a unui sentiment
naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe elemente reale de
istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne
şi un document literar de mare valoare, vorbind atât de direct şi semnificativ
în conţinuturile sale grave şi importante, dincolo de vremuri, cu bătaie lungă
în timp şi spaţiu.
Bibliografie:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu