Prof. Orășanu Daniela-
Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani
Prof. Orășanu Romică-
Scoala Gimnazială ,, Sf. Nicolae” Botoșani
,, De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”
(Antoine de Saint-Exupery)
Un
chip blând, o minte strălucită, un om bun și iubitor de oameni, iubitor de
țară. Așa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Așa l-au
perceput nu doar apropiații, ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al
său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaște pe tine însuți: munca, iubirea și
cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de
acasă''. Sunt două dintre credințele poetului de la a cărui plecare în veșnicie
se împlinesc cinci ani la 18 ianuarie 2014.
Grigore
Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, în
familia de plugari români a lui Pavel și Eudochia Vieru. A absolvit școala de 7
clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat școala medie din orașul
Lipcani pe care a finalizat-o în 1953.
A
scris versuri despre moarte, chiar despre propria-i moarte, pentru a demonstra
că nu se teme de ea. În "Litanii pentru orgă", poetul spunea:
"Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă
unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc./(...) Nu frică, nu teamă/ Milă
de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată
copii", iar în poezia "Doină", Grigore Vieru spunea:
"Vestește-L, mamă, pe Dumnezeu/ Că am murit!/ Din pâine iau, să pot
zbura,/ Cât de pe flori albina ia./ (...) Ajuns-am a umbla mereu/ În brațe cu
mormântul meu./ Și nu știu unde să-l mai pun/ Să am un somn mai lin, mai bun./
Nici nu știu, iată, în chinul meu,/ De-am mai trăit!/ Vestește-L, mamă, pe
Dumnezeu/ Că am murit!".
Aruncând o succintăprivirepecreațiasalirică, cu
adevăratrealizezicăpoetulVieru a plânsamarulșiluptapentruunitatearomânilor,
despărțiți de vicisitudinileistorieișiorgoliilecârmuitorilorlumești; a
jelitizgonirealuiDumnezeu din minteașiviațapoporuluiromân; a năzuitdupă tot
ceestesfântșicurat, plămădit de geniulneamuluice l-a odrăslit.
Teimpresioneazăsăobserviîncreațiile sale căochiiluiDumnezeuveghează permanent
viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebatodată: „De
undevenițidomnuleGrigorieVieru?”.Arăspunspoetul: „Vin din Basarabia,
underomâniisuntsăraci de mângâiere. Mângâiereanoastră e LimbaRomână.
Mângâiereanoastră e iubirea. Mângâiereanoastră e credinţaînDumnezeu”. Petoate
le vedearaportate la CeresculPărinteși la veșnicie. Viațaînsăși o
consideraîmplinitădacăîlai ca prietenpeDumnezeu.
Cu cevatimpînainte de ineluctabilul an 2009, poetul a
comandat o piatrăfunerarăpentrumormântulmamei, înhumatăacolo, în „Betleemului”
prunciei sale, Pererâta. Dorindsăfie martor la eveniment a
declaratatuncicălângăneuitatasamaicăarvreasă se odihneascăși el,
întruașteptareaVeșniciei. De aceeameseriașii au pregătit o a douapiatrătombală.
Martorii au rămassurprinși de inscripțiilepe care le-a
rânduitspredăltuireînstâncă. PecriptaEudochiei, cea care i-aîmprumutatsânge din
sângeleei, a scris: „pierzândpe mama, îţirămâne Patria, dar nu maieşticopil“.
Peepitafulsău s-au inscripționaturmătoarelecuvinte: „Suntiarbă, maisimplu nu
pot fi“. Ceiprezenți l-au rugatsă le tălmăceascăzicerea, căcipentruei,
darșipentrunoi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu
liniștea-inecurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabăuşoară. A fi
simpluînseamnăsămoricâtepuţinînfiecarezi, înnumelecelormulţi, pânăcândtepreschimbiîniarbă.
Iarmaisimplu ca iarbacepoate fi?!“
Prin tot ce a scrisși a gândit,
GrigoreVieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o
plasticitateuluitoare, înpeisajulpoezieiromânești. Stihurile sale au împodobit,
într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o
rarăautenticitate. Nimic nu estețipător,
îndoielnicsauiluzoriuînliricaluiGrigoreVieru. Chiarșiatuncicând a
ridicatglasulîmpotrivadușmanilorromânismului, scriitorul a mustrat cu
demnitateșiatitudinecreștinească. M-am convinsîncă o dată de acesteadevăruri,
săptămânatrecută, cândmareaartistă a cântului popular din dulceaBucovină,
doamna Sofia Vicoveanca mi-a trimisspreaudițiemaimultepoezii din
creațiapoetuluibasarabeanîninterpretareadumisale. Nădăjduiesc ca încurândminunatele
rime aduse la viață de graiulsăuinconfundabilsă le vomputeagăsiimprimatepe un
CD.
Întrebat de un
ziaristce I-arcereluiDumnezeu, scriitorul a rostit,
parafrazândvorbeleepiscopuluiDionisie Romano: „Doamne, nu
pedepsiRomâniapentrupăcatelefiilorei!”. La cepăcate se refereaoarestihuitorul?
Cu siguranță la cel al împuținăriidragosteifață de Dumnezeu, neamșilimbă.
Poetulsimțeacăatuncicândunuipoporîislăbeșteputerea de a-şiiubişi de
a-șirespectavalorile, atunci se aflăîndeclin; cândviațalui se macină din pricinarătăcirilor,
a indiferentismuluireligios, a luptelor fratricide pentruputere,
uitându-şicredințastrămoșeascășiistoria, atunci patria se stinge. Cerulțării
pare, ce-idrept, același, pământul, la fel, darsufletulneamuluiparcă se
spulberă. Fărădragostea de tot ce-icuratșiromânesc, amintirilesfinte se șterg,
tradițiilemultiseculare se uită, iar sub
ochiinoștrinurămânedecâtcadavrulunuipopor, alături de mormântuluneipatrii.
Grigore Vieru a fost poetul copiilor şi al tinerilor, al
părinţilorşi bunicilor de astăzi, a fost poetul naţionalşi universal, poetul
care şi-a dorit întregirea Ţăriişi a neamului. În versurile sale a cântat
copilăria, dragostea şi dorul, natura, mama, ţara, neamul şicredinţa… Mare
parte din versurile lui Grigore Vieru, puse pe note de către compozitori, au
devenit astăzi șlagăre româneşti.La fel ca şiîntreagacreaţiepoeticăviereană, poezia sa
pentruceimiciîşi are ca punct de genezăaceasfâşietoaresingurătatepe care a
fostnevoit s-o îndurepoetulîncopilărie. De fapt, deşi se spunecăcea mai
frumoasăvârstă este copilăria (chiarşiînpofidatuturorintemperiilor care
arputeacaracteriza-o), aceastăperioadădinviaţa lui GrigoreVieru, ca şi a
milioanelor de semenide-aisăi, nu a fostunatocmaifericită: aavutimprimatăpeea –
ca urmaunui fier înroşitpepieleafragedă a unuicopil – foameteaşirăzboiul,
fenomene care, vomvedea, iesdintimpul real şi-l însoţescpecel care
le-agustatamărăciuneaîntreaga sa viaţă. Înacestsens, GrigoreVieruspunea: Copilăria
mea a fostpârjolită, săraca de ea, de foculrăzboiulşi a fostumilită de urmările
sale. Joculmeu principal eraculesulspicelorpemirişteînurmarecoltării,
undegăseam mai multgloanţeruginite, pentrucănicişobolanii nu stăteaudegeaba. O
muncă, în fond, zădarnicăşi un jocdestul de trist. Mălegănampepicioarebolnăvicios,
topit de slabănutriţie. Mirişteasubtălpilemelegoaleera un fel de
acupuncturămoldovenească, nu mai puţinveche ca ceachineză, dar întrecând-o ca
efectcurativ.
Bibliografie
Păunescu,
Adrian GrigoreVieru // Vieru, GrigoreTaina care măapără,Editura
Princeps Edit, Iaşi, 2008
Ţigănuş,
Virgil NistruGrigoreVieruiluminat de poezieEdituraUniversităţiidinChişinău,
2006;
Cimpoi,
MihaiUnivers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, GrigoreOperealese,
Literaturaartistică, Chişinău, 1984
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu