Profesor
Daniela Pricopciuc
Specialitatea:
Limbașiliteraturaromână
Grad
didactic I
ȘcoalaGimnazială
Nr.7 Botoșani
''Cuvântul
lui Grigore Vieru tună, ca să
strălumineze bolţi,
şi
plouă, pentru ca lanul să lege rod şi mugurul să scoată frunze şi flori.''
Nicolae Dabija
Grigore Vieru a fost un adevărat simbol
al Renașterii naționale, al luptei pentru limba română și identitatea
românească. Prin întreaga sa operă, prin activitatea literară și publică, a promovat
conștiința spațiului cultural românesc, fiind prezent cu o totală dăruire de
sine în miezul fierbinte al celor mai importante evenimente desfățurate pe
ambele maluri ale Prutului.
Implicat cu adâncă simţire şi deplină dăruie în mişcarea
de redeşteptare a conştiinţei naţionale în teritoriul dintre Prut şi Nistru,
Vieru a jucat un rol esenţial în „românizarea” sentimentului naţional, militând
pentru introducerea limbii române, ca limbă oficială, şi a grafiei latine. În perioada 1987-1989 participă cu
înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia
pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august
1989, a unei legi care consacra folosirea limbii române ca limbă oficială şi
revenirea la alfabetul latin . Astfel, în 1988, în săptămânalul
cultural ”Literatura şi Arta” de la Chişinău apare primul text cu grafie latină
din istoria culturală postbelică a Basarabiei, iar din 1989 gazeta respectivă
se tipărește în întregime cu alfabet latin. Ba mai mult, în acele momente de
prefaceri şi şovăieli, poetul apără imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”,
propus pentru înlocuirea cu alt text, al unui contemporan,care nu ar fi putut,
desigur, să se ridice la puternicul simţământ naţional al aceluia, imn pe care
şi România îl adoptase încă din zilele Revoluţiei din decembrie 1989.
Încă
din copilărie, GrigoreVieru a simţitacut pedeapsacruntă a izolăriide
fraţiisăiromânişiacestfapt l-a reflectatfoarte bine înîntreagasaoperă. Una din
durerilenaţiunii a fostşiaceasta, poateceamai mare, că nu puteasăcomunice
direct cu românii de dincolo. PoeziaDe-aicurgetu, Prutule, oglindeşteacestdurerosadevăr:
“De-ai curge tu,
Prutule, /De-ai curge pe Nistru, /Să nu mă mai desparţi /De fraţii mei!
De-ai curge tu,
Prutule, /De-ai curge pe Mureş,/Ca liber să pot asculta /Cântecul nostru, /
Cântecul neamului meu! ”.
Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a
maturităţii, poetul n-a putut privi România decât „prin sârma ghimpată ce
trecea prin fundul grădinii”, de fapt, doar dealurile Miorcanilor lui Ion
Pillat din dreapta Prutului, aşa cum mărturiseşte în poemul Maluri
de Prut:
Dar de peste Prut
ridică frate/Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei/Le vom face rând pe rând pe
toate/Dacă eu mai vreau şi tu mai vrei.
Poetul
a devenit o cutie de rezonanţă a sentimentuluinaţional, de aceeaversurile sale
au pătrunsadâncînmase, cu o sinceritateşidirecteţe de mesajmemorabile,
esenţiale, urgente. Vieru e un poet cetăţeanşi un poetavates, exprimând, înnumeleneamuluisău, o
istorievitregăşiopresivă.
”În
mine a lovitstrăinul/De PaştisauDenii. /Dar încolţitu-m-au besmeticii/Șimoldovenii./Că
nu suntemromâni, străinul/Pe-a lui o ţine./Şi-aimeimai tare-l cred pedânsul/Decâtpe
mine.Basarabie cu jale,/Basarabie,/De pe deal şi de pe vale,/Basarabie.” (Basarabie cu jale).
Un capitolaparteîlconstituiepoezia
de inspiraţienaţionalăşisocialăpelinia George Coşbuc - OctavianGoga,
versulstrigătexistenţial, oracular, mesianicsaupamfletar: „Suntpatacea de sânge, zisă / RepublicaMoldovenească, / Ce-n
locsăfrigăucigaşii / încearcăveşnicsăzâmbească” (Sunt).Convingereadintotdeauna
a lui GrigoreVieru a fostcăadevărata sa patrie este România, nu Republica
Moldova. El
a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. „Credînrestabilireahotarelorstrămoşeştişidorescaceastălegitimărestabilire.
Pentrucă, dincolo de patriotismulmeu local, basarabean, ştiucăMioriţa s-a
născutîn Vrancea, cămănăstireanoastrăcea mare şiadâncă este Putna (…),
căstânciledinPererita mea natală, pe care le port însufletulcopilărieimele, nu
au tăriaCarpaţilor; că nu putem fi o cultură, o ştiinţăşi o istorienaţioalăfără
Eminescu şiCreangă (…). Cred, cutoatăinima, căReunireacuŢaramamă este
inevitabilă”.
Multedintrepoeziile sale s-aunăscutdindragostea sa
fierbinepentrutotce este românesc, dinpatriotismulfierbinte al poetului. Aşa
este şiLegământ,
dedicată „dascălului” său de Limbăromână: „Ştiu: cândva, înmiez de
noapte,/Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Totdeasupracărţii
sale(…) // S-o lăsămaşadeschisă,/ Ca băiatulmeuorifata / Săcitească mai departe
/ Ce n-a doveditnici tata”.
În întreg ansamblul ei, opera lirică a lui Grigore Vieru
reprezintă un reper devenit sacru, un model de dăruire pentru Patrie, pentru Neam, pentru Limba Română,
pentru Poezie şi pentru tot ce e
curat şi frumos. Însuşi poetul mărturisea: „Teoretic şi constituţional suntem
închişi în ţarcul limbii moldoveneşti. Practic însă, ne mişcăm în interiorul Limbii lui Eminescu, în spaţiul Limbii Române, pe care, prin voia lui
Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală principalul obiectiv moral
şi politic este apărarea Bisericii Naţionale, a Limbii Române şi a Istoriei
Românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esenţiale.”
Grigore Vieru se cuprinde în inima românilor ca Vârful de
Dor în lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului în câmpia Bărăganului, ca
strugurii în viile Moldovei întregi și ca miraculoasa noapte a colindelor în
fereastra copilăriei. Tot timpul inspirat și blând, și plin de furtunile ce domină
povestea Nistrului, înscriindu-și durerea în Marea Neagră.(Fănuș Neagu).
Bibliografie:
Agache, Catinca, De la Eminescu la
GrigoreVieru, Iași, 2011
Simion, Eugen, Scriitoriromâni
de azi, vol.III, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p.187-196
Vieru, Grigore, Rădăcina
de foc, Ed. Univers, Bucureşti, 1988
Vieru, Grigore, Taina care măapără, prefaţă de
MihaiUngheanu, Ed. Minerva, București, 1997.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu