Grigore Alina
Profesor de limba și literatura română
Gradul II
Școala Profesională „Sf. Apostol Andrei” Smîrdan
„Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore
Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit
poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor,
îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate
şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii
sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al
izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
Cărţile de poezie ale lui Grigore
Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune
pentru mama, Taina care mă apără etc.)
rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi.
Cred că latura cea mai profundă a
poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului,
a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare
cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de
destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază
că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în
glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba
română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii
înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o
rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un
cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii
i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru
nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut
într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că
publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva
despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste
circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor.
De ce poet al
nemului românesc ? Ei bine, pentru că Grigore Vieru în operele sale a
vorbit despre dragostea de țară, expunându-și deopotrivă dorința arzătoare de
unificare subliniată în poezii precum :„Frumosă-i
limba noastră”, „În limba ta”, „Scrisoare din Basarabia”.
Limba materna este cel mai de preț
lucru al unui popor,este plămânul prin care respiră tot neamul și suflarea în
care se contopește sufletul. Calitatea graiului românesc se explică prin harul ei de a oglindi întreaga istorie
a neamului, cu toate bucuriile şi tristețile ei, victoriile și înfrângerile
trăite, visele realizate şi speranțele spulberate de împrejurările nesigure
prin care i-a fost sortit să treacă. Acest lucru poate fi desprins din poezia „Frumosă-i limba
noastră”, în care poetul ne mărturisește că și păsările,
dacă ar folosi cuvinte în cântecele lor, ara lege limba românească.
În graiul matern se-ascunde
amintirea trecutului nostru, zestrea noastră strămoșească, a originilor cu
care suntem înfrățiți încă de la naștere, iată de ce oamenii au calificat
dintotdeauna limba maternă drept o comoară care nu are vreun preţ de vânzare
sau cumpărare, dar, în schimb, poate fi moştenită, păstrată şi cultivată cu
sfințenie, dacă nu din respect pentru strămoșii care i-au dat suflu, culoare și
aripi, măcar din respect pentru tine însuți, pentru ceea ce ești azi, grație
zilei de ieri. În acest dulce grai ne cântau mama și bunica cântece de leagăn.
De asta a fost cântată limba noastră de mulți poeți.
O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o
profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus
de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de
patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi
limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în
limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. //
În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz.
/ Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri
din plâns”.
Poezia cu care Grigore Vieru
atinge, după părerea mea, apogeul creației sale pe tema dragostei de neam este „Scrisoare din Basarabia”, poezie care
surprinde trăirile autorului încă din vremea copilăriei surprinse până în cea a
adolescenței, maturității.
Grigore Vieru întrupează, în
ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală
de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O
conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei
istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care
a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul
întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore
Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială
expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor
lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte,
/ Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, /
Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu
spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu
înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”. Valoarea,
adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul
poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.
Bibliografie :
•
Grigore
Vieru - ,,Acum şi în veac”, Ed. Litera, Chişinău, 2001
•
Scriitori
români notorii - ,,Viaţa, activitatea, opera”, Ed. Epigraf, Chişinău, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu