Huțanu Viorica- prof.
înv. primar, gradul didactic I,
Școala Gimnazială „Luca Arbore” Vorona Mare
Grigore
Vieru este poetul care a
reuşit să pătrundă adânc în sufletul neamului şi al poporului, un simbol al rezistenței și continuității prin
cultură, al spiritului românesc în spațiul unic și unitar al poporului nostru
de pe cele două maluri ale Prutului. Maestru al cuvântului, poet al
lucrurilor sacre, a lăsat o operă monumentală, de o muzicalitate și o rară
frumusețe, care captivează cititorul și
trezește în el conștiința valorii imense a limbii. A rămas în conștiința tuturor ca un militant
pentru reîntregire națională, pentru limba română, pentru valorile culturii
românești. Grigore Vieru este și va rămâne un
exemplu de patriotism pentru generaţiile viitoare.
Poetul
s-a născut la data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererita,
dintr-un fost județ al României, în prezent județ al Republicii Moldova. Poetul
însuși afirma: „Sunt născut pe malul stâng al Prutului, în preajma
Cernăuților, vis-a-vis de Miorcanii lui Ion Pillat. Satele noastre - și-al meu
Pererâta, și-al marelui poet - , sunt ca o comună mai mare despărțită de o apă;
pe un mal se află părinții, pe celălalt – copiii lor, bătrâni și ei de-acum; pe
un mal sora, pe celălalt fratele”.
Poet
liric, cu o mare sensibilitate, a dedicat poezii sufletului omenesc. ,,Sunt
iarbă. Mai simplu nu pot fi” – astfel spunea despre sine cu atâta modestie Grigore Vieru. Pentru noi a fost un maestru al
cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. Poet și un om mare de cultură, care a condus într-un fel
destinul culturii basarabene,Vieru este un model al patriotismului, care
se reflectă pregnant în poeziile sale. A iubit poporul roman până la lacrimi, afecțiunea față de acest popor și plaiul
natal n-a avut limite pentru el.
Ca nimeni altul dintre contemporani,
poetul stăpâneşte cuvântul adică, limba română „pe care a învăţat-o o viaţă şi
a sacralizat-o. Iată ce mărturiseşte însuşi autorul: „Două lucruri în astă lume
au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea
Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede poetul. Același
intens sentiment patriotic face ca Vieru să-și asume răspândirea și dăinuirea
graiului românesc pe tărâmurile rupte din trupul țării. În acest sens,
semnificative sunt creațiile: ,,În
limba ta”, ,,Cântare scrisului român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba noastră cea
română”, ,,Pentru ea”, ,,Trei culori”, ,,Doina”.
Simplă și limpede, de o înaltă inventivitate
artististică, poezia viereană, destinată unui spectru larg de cititori din
diferite clase sociale, captivează cititorul și
trezește în el conștiința valorii imense a limbii.
Nu poate fi concepută apartenența la un spațiu și
la un neam, la o credință străbună, la o istorie, la Grigore Vieru, fără acea
apartenență la o limbă românească. Chiar și
cartea pentru copii, apărută la Chișinău, în anul 1990, se numește
„Frumoasă-i limba românescă”-preluând titlul uneia dintre poezii: „ Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu
drag și cu mirare/ Ascultă limba noastră./ De-ar spune și cuvinte/ Când cântă la fereastră,/ Ea le-ar
lua, știu bine,/ Din limba sfântă-a noastră”.
Limba
este o expresie a unor simțiri profunde și, totodată, un puternic liant între
oameni: „limba română este întâia graniță a țării mele, care trebuie păzită,
apărată și fortificată”. Dacă a-ți iubi limba înseamnă un act de patriotism, putem
afirma că Grigore Vieru a fost un mare
poet al țării întregite, al limbii române.
Dovada vie a patriotismului poetului sunt poeziile
închinate patriei-mamă. Patria se identifică cu
mama („Mamă tu eşti”), cu
Moldova/ pământul străvechi („De la
tine”), cu vatra satului („Satul
meu”, „Acasă”), cu
personalităţile importante ale neamului nostru şi cu oamenii acestui
pământ, plugarului revenindu-i rolul principal („Către plugar”). Poeziile prezintă ataşamentul faţă de
casa părintească şi faţă de satul natal, reazemul, patetism adânc
interiorizat, dorul, admiraţia, etc.
”Patria
este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă!” - considera Vieru
și, el a avut grijă de ea! Dând dovadă de un adânc patriotism, poetul dă o
definiție poetică la întrebarea „Ce e patria?”, fără măcar să amintească acest
cuvânt, apelând la elementele naturii: „Piatra este pâine caldă./ Vântul ăsta e vin
domnesc./ Și pelinul-busuioc sălbatic”(...)„Vine ziua aurindu-mi pâinea/ Vine
seara aromindu-mi vinul./ Vine mama îndulcindu-mi gândul”. Grigore Vieru se cuprinde în inima românilor ca Vârful
de Dor în lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului în câmpia Bărăganului, ca
strugurii în viile Moldovei întregi și ca miraculoasa noapte a colindelor în
fereastra copilariei. Tot timpul inspirat și blând, plin de furtunile ce domină
povestea Nistrului, înscriindu-și durerea în Marea Neagră (Fănuș Neagu).
Convingerea lui
Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, iar Republica Moldova
o parte a trupului țării. A trăit având în suflet credinţa şi speranţa
reîntregirii: „Cred că nu putem fi o cultură, o
ştiinţă şi o istorie naţională fără Eminescu(…). Cred, cu toată inima, că
Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
Odată
cu trecerea Prutului, în 1973, în cadrul unei delegații de scriitori sovietici,
Grigore Vieru participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX. Vizitând împreună cu aceștia
mănăstirile din Bucovina, poetul spunea „ Dacă visul unora a fost
să ajungă în Cosmos , eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. La câţiva ani după ce visul său a devenit
realitate, în 1990, poetul a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Drumul până acolo a fost lung şi anevoios.
Aflat în prima linie a luptei pentru scrierea latină, pentru oficializarea
limbii române, poetul a fost ameninţat cu moartea, a fost bătut cu pietre şi
scuipat în plină stradă. Ca răspuns, Vieru a scris mai multe articole, poeme şi
cântece.
În imnul închinat pământului natal se desprinde
aceeași puternică iubire de patrie: ,,Sunt multe ţări pe lume/ Ce-ncântă şi
te-atrag,/ Dar plaiul meu anume/ Îmi este cel mai drag./ Dragule, meleagule,/
Duiosul nostru cânt,/ Smolitule, truditule,/ Frumosul meu pământ! ”(„Plaiul
meu”). Dorul de mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în
cuptorul copilăriei sale, toate se transformă şi se încheagă în dorul de
patrie, fiindcă „Acasă/ Patria mai liniştită este”.
Această patrie, care îi va rămâne poetului chiar dacă se va întâmpla ca mama să
treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”),
este patria cea mare, e România pe care o visează el. Pentru ea se roagă
Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu
şi Patria”. Acestei patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a
trăit în minciuna celor care în 1812 „au
aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”:„Cu vorba-mi strâmbă şi pripită/ Eu ştiu că te-am rănit spunând / Că
mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ” Sau, dureros de
adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc
azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!”
Din dulcea Basarabie și-a alimentat forța și profunzimea așa cum un copac
se hrănește cu seva gliei în care și-a înfipt rădăcinile. Poezia „Ars poetica” împărtășește
crezul artistului care se arată rod al neamului său. Poetul s-a identificat cu
bucuriile și suferințele poporului său, a simțit vibrația sa și a cântat durerile
Basarabiei ce veșnic a tânjit din cauza ruperii de patria mamă. În poeziile
sale surprinde chinul înăbușit și rostește strigătul neamului său. „Scrisoare din Basarabia” transmite
suferința acestui popor pe care cititorul o simte aproape fizic. Totul este
îmbrăcat în resemnare, credință în forța divină și în iubire: „Mi-e dor și vă sărut.”
''Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolți,
și plouă, pentru ca lanul să lege rod și mugurul să scoată frunze și flori'',
scria scriitorul Nicolae Dabija.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele
muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau
al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor, pentru că
Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul
de flori a fost cea mai mare bucurie''.
Grigore Vieru şi-a dedicat scrierile în primul
rând copiilor cu suflet de înger, ei fiind darul cel mai de preț al familiei. A
scris literatură pentru copii întrucât, afirma poetul, dacă copilul începe de
mic să fie român el va fi mare roman
când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni
o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în
sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.
Poetul basarabean întrupează în ansamblul literaturii
române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepție, și, în
același timp, o impecabilă conștiință a națiunii sale. Ne-au rămas poeziile sale, în care adesea îl punea
pe Mihai Eminescu mai presus chiar decât zeii. Se închinase memoriei sale,
pentru ultima dată, cu câteva ore înaintea accidentului care urma să-i aducă
sfârşitul. Grigore Vieru a plecat dintre noi tăcut şi discret, aşa cum îi era
firea. S-a stins purtând în suflet visul unei singure ţări pentru toţi românii,
pentru care a luptat ca nimeni altul din generaţia sa. Unitatea neamului, frăția dintre popoare și evocarea unei
istorii adevărate în detrimentul celei imposibile, au fost temele pe care
Grigore Vieru nu s-a sfiit să le expună în opera sa. Astfel putem să
afirmăm cu certitudine că una dintre ”stelele” literaturii române este și va
rămâne un erou național, ce a avut curajul mereu să vocifereze nedreptatea la
care a fost supus el și poporul său.
„Acest om
plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi
crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a ne
uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai
aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite
naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de
celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am
pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mândrim mult cu
Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira multe
generaţii mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei
de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l
aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi
noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le
creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria).
Grigore Vieru a fost un adevărat simbol al
Renașterii naționale, al luptei pentru limba română și identitatea noastră
românească. Prin întreaga sa operă, prin activitatea literară și publică,
Grigore Vieru a promovat conștiința spațiului cultural românesc, fiind prezent
cu o totală dăruire de sine în miezul fierbinte al celor mai importante
evenimente desfășurate pe ambele maluri ale Prutului.
Bibliografie:
Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura
Princeps, 2008
Dolgan,
Mihail, Grigore Vieru, adevăratul. Chișinău, 2003.
Ion
Cristoiu, Grigore Vieru – poetul neamului, 2011;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu