Grigore Vieru – poet al neamului nostru

Hrițuc Carmen - Liliana, profesor de limba și literatura română, gradul didactic I, Liceul Pedagogic N. IorgaBotoșani

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru. A absolvit şcoala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din oraşul Lipcani pe care a finalizat-o în 1953.

În 1957 a debutat editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chişinău, facultatea Filologie şi Istorie. În 1960 s-a angajat redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960-1963 a fost redactor la editura Cartea Moldovenească.

A fost un oaspete frecvent al Căsuţei Poeziei din satul Cociulia, raionul Cantemir, unde a scris celebra carte pentru preşcolari Albinuţa. În 1964, Vieru a publicat în revista Nistru poemul Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale. Anul 1968 a adus o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea a fost apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. În chiar anul lansării a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apăreau pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. 

Cultul copilului şi al copilăriei, al mamei şi al maternităţii, al pământului cu valoare mitică universală sau – mai particulară – de plai mioritic domină poezia şi mitopoetica lui Vieru.Caracterele esenţiale ale creaţiei sale sunt organic legate de lupta pentru afirmarea românismului: mesianism, cantabilitate clasicistă şi folclorizantă, simplitate a formulelor, dramatism de esenţă baladescă, eminescianism transplantat pe solul modernităţii. Păstrând proporţiile, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi care sunt ca ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne. (Eugen Simion)

Sunt preferate elementaritatea stihială, sinceritatea (în plan etic şi estetic), căci poetul transfigurează natura gândirii în natura naturii, după un diagnostic exact al lui Nichita Stănescu.

Bibliografie:

1.                       Adrian Păunescu, Un mare prieten, Jurnalul Național 266/2010;

2.                       AGERPRES, Documentare, 2009;

3.                       Ion Cristoiu, Grigore Vieru – poetul neamului, 2011;

Grigore Vieru – poet și eseist

Hrițuc Carmen - Liliana, profesor de limba și literatura română, gradul didactic I, Liceul Pedagogic N. Iorga Botoșani

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru. A absolvit şcoala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din oraşul Lipcani pe care a finalizat-o în 1953.

Cultul copilului şi al copilăriei, al mamei şi al maternităţii, al pământului cu valoare mitică universală sau – mai particulară – de plai mioritic domină poezia şi mitopoetica lui Vieru.Caracterele esenţiale ale creaţiei sale sunt organic legate de lupta pentru afirmarea românismului: mesianism, cantabilitate clasicistă şi folclorizantă, simplitate a formulelor, dramatism de esenţă baladescă, eminescianism transplantat pe solul modernităţii. 

Păstrând proporţiile, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi care sunt ca ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne. (Eugen Simion)

Sunt preferate elementaritatea stihială, sinceritatea (în plan etic şi estetic), căci poetul transfigurează natura gândirii în natura naturii, după un diagnostic exact al lui Nichita Stănescu.

Bibliografie:

1.      Adrian Păunescu, Un mare prieten, Jurnalul Național 266/2010;

2.      AGERPRES, Documentare, 2009;

3.      Ion Cristoiu, Grigore Vieru – poetul neamului, 2011;