Atofanei Mariana,profesor înv.primar gr.I,
Şcoala Gimnazială nr.2
Sîrbi,com.Vlăsineşti,jud.Botoşani
Grigore Vieru are o înfăţişare de poet
romantic. Fruntea înaltă, continuată de un început de calviţie, pletele lungi,
răsfrânte pe umeri, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil
oamenilor obişnuiţi, fac parte dintr-un tipar fizionomic consacrat de multă
vreme de istoria literaturii. La acestea se adaugă - ca trăsături particulare -
un zâmbet timid şi o fragilitate a întregii fiinţe, datorită cărora ne gândim
la poet nu numai cu admiraţie, ci şi cu dorinţa de a-l ocroti.
S-a născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererâta din raionul Briceni (fostul judeţ Hotin), comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul drept. După absolvirea liceului, la Lipcani, urmează cursurile Institutului Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău, pe care le încheie în 1957. În acelaşi an îi apare şi prima sa carte, Alarma, cuprinzând versuri pentru copii. Începe Facultatea de Filologie şi Istorie, dar n-o termină, neavând mijloacele materiale necesare. Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească.
Poezia lui Grigore Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană.
Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate. Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare.
Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:
“Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut în sfârşit, şi la Bucureşti, selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unsprezece poeme din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, 1987, Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia, inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia redescoperirii adevăratei poezii.
Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.
El evocă satul natal, casa “de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-şi aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.
Aflăm, ca dintr-o scriere în proză, că poetul locuieşte într-un oraş, la bloc, că a luat-o la el şi pe mama lui, convingând-o să abandoneze casa din sat, că are un copil “mititel”, care i se suie bunicii în cap etc. Toate acestea ar putea să ne plictisească, aşa cum se întâmplă atunci când mergem la cineva în vizită şi trebuie să răsfoim, din politeţe, un album cu fotografii de familie. Iată însă că nu ne plictisim deloc, că, dimpotrivă, regăsim propriile noastre stări sufleteşti în mărturisirile poetului şi că ne simţim înduioşaţi până la lacrimi. Explicaţia constă în faptul că “albumul cu fotografii de familie” este alcătuit de un artist foarte înzestrat, care a ştiut ce imagini să aleagă şi cum să le aşeze în pagină. Textele sale nu sunt nici proză, nici poezie, ci proză care se transformă în poezie, sub ochii noştri:
“Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu.// Să-ţi trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla.// Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor.// Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşancă ea.// Las’că vin eu cu bătrâna/ Şi nepotu-ţi o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi bezna: «Hau!»// Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.” (Casa mea).
Foarte frecvente sunt poemele cu final neaşteptat. Ideea surprinzătoare cu care se încheie asemenea poeme are rezonanţă în conştiinţa cititorului şi nu poate fi uitată uşor:
“În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns,// Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.” (În limba ta).
O remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba de o exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate celei mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe această temă. Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale:
“Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească,/ A mamei mână părintească.” (Mâinile mamei).
“...Iar noaptea/ Mama lucra croitoreasă./ Cosea cămăşi de pânză/ Din cânepă scorţoasă./ Şi cântecul maşinii,/ Sunând fără oprire,/ Fu cântecul meu de leagăn/ Şi cântecul de trezire.” (Cântec cu acul);
“O, buzele ce sărutară/ Al tatei mormânt/ Mai mult ca pre dânsul/ Pre tata-n/ Puţinii lui ani pre pământ.// Acuma când nu te poţi, mamă,/ De sarea din şale pleca,/ Cine ridică mormântul/ Spre gura uscată a ta?!”;
“Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ.// În priviri cu-n fel de de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.” (Făptura mamei).
Nu se ştie cum, dar lui Grigore Vieru îi stă bine să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm sub dictatura ironiei. Unul dintre puţinele poeme cu adevărat emoţionante din literatura noastră închinate lui Eminescu îi aparţine:
“Ştiu: cândva la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.// Am s-ajung atunce, poate,/ La mijlocul ei aproape./ Ci să nu închideţi cartea/ Ca pe recele-mi pleoape./ S-o lăsaţi aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a dovedit nici tata.// Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechei slove bucium,/ Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium. (Legământ).
Dincolo de teme - sacre sau profane -, ceea ce conferă o frumuseţe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conştiinţa valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preţuire exacerbată se datorează unor circumstanţe istorice; important este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase şi redându-le autoritatea originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se transmite sentimentul că trebuie să acordăm o importanţă maximă fiecărui cuvânt, pentru că a fost obţinut cu greu. În felul acesta se reconstituie ceva din condiţia orfică a limbajului poetic.
Receptarea critică a poeziei lui Grigore Vieru este grav perturbată de calcule politice şi prejudecăţi estetice. O impresie dezagreabilă fac scriitorii cu nostalgii naţional-comuniste care îl pupă zgomotos pe amândoi obrajii pe delicatul poet, făcându-l să se sufoce, şi îi recită versurile extaziaţi, înainte de a le citi. Dar tot atât de dezolantă - şi compromiţătoare - este atitudinea acelor critici literari, care nu se pronunţă în legătură cu Grigore Vieru, ca să nu-şi piardă presupusul loc într-o presupusă elită intelectuală, frigidă estetic, sau îl privesc de foarte sus, considerându-l un elegiac minor, un tradiţionalist întârziat etc. “Consensul cu aspiraţiile naţionale - explică de la mare altitudine Al. Cistelecan, după ce a comentat de la mică altitudine versurile a zeci şi zeci de poeţi mediocri -, topite într-o elegie regresivă ce găsea tot mai puţine valori de sprijin în prezent, a exaltat şi dimensiunea valorică a operei lui Grigore Vieru, altminteri o diagramă onestă a tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic.” Dincolo de “diagramă” şi de “pachet” trebuie luat însă în considerare talentul lui Grigore Vieru, care îl face mai prezent în lumea noastră de azi decât noutatea în sine a unui program estetic. În creaţia poetică nu se întâmplă ca în producţia de bunuri electrocasnice, unde ultimul tip de frigider este de obicei mai bun decât cele anterioare. În creaţia poetică contează exclusiv personalitatea poetului, capacitatea lui de-a emoţiona, indiferent de tehnica pe care o foloseşte.
Bibliografie:
Pracsiu,Teodor, Rev. Tribuna
Învăţământului
Ştefănescu,Alex.,Rev. România literară, 2003, nr.38
Wikipedia-Enciclopedia liberă
Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Ed.Albatros,
Bucureşti, 2000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu