Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă și de neam

Prof. Carcea Loredana-Nicoleta, lb. și literatura română, gradul did. I, Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani

Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi – așa se definea Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă și de neam. A iubit poporul român până la lacrimi și și-a consacrat întreaga sa viață copiilor, îndrăgostiților, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate și de o frumusețe aparte. Poet liric, cu o sensibilitate rară, dedică poezii sufletului omenesc. A scris, în poeziile lui, despre mama, despre dor și dragoste, despre casa părintească, despre izvor și natură, mai exact, despre lucrurile sacre. A fost mai mult decât un poet, a fost însăși Basarabia. Poetula rămas în conștiința publică prin frumosul inserat, insinuat în creația lui devenită mijloc de tranziție a frumosului către cititori. În versurile luise pictează cerul cu stelele, se aude slava buciumului de mult uitată, se simt ochii măicuței, care iubesc și au o taină sus care ne apără. Poezia lui redă istoria neamului și apără tot ceea ce ne reprezintă, făcând din Poet un Creator ales, ce crede că e auzit de Dumnezeu. El este Creatorul care știe să folosească împreună cuvinte precum: Grai, Mamă, Patrie, Iubire. Visul său era de a uni prin cuvânt, prin bunătate și iubire de aproape. Moștenirea pe care a lăsat-o va fi mândria multor generații care-și vor mângâia sufletele cu versurile lui, făcându-l nemuritor.

A fost poetul dragostei de viață, al dragostei de neam, de adevăr și da țară. Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţiiînfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţepropoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţeleşi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor».

Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţieşi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şitoţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.

Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane