Grigore Vieru, între Basarabia și România – Suflet-Conștiință-Cuvânt

Grădinăciuc Ionela-Cătălina, prof. înv. primar, gr. did. I,

Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” Botoșani

Rezumat: Opera lui Grigore Vieru ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând în versuri sensibile limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns” (În limba ta).Latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.

Motto: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos ,

eu viața întreagă am visat să trec Prutul.“

(Grigore Vieru)

Un chip blând, o minte strălucită, un om bun şi iubitor de oameni, iubitor de ţară -aşa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Aşa l-au perceput nu doar apropiaţii, ci şi aceia care şi-au intersectat drumul cu al său.„Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puţin aplecat într-o parte, cu faţa suptă, uşor resemnată, cu privirile vii, curioase şi neliniştite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice.'' (Eugen Simion),Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc.„Există trei prilejuri de a te cunoaşte pe tine însuţi: munca, iubirea şi cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă''.Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.

S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe. A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!".În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legământ", dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vârstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, Revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brâncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.

În 1970, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru.S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc. În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.

În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cârmu.În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului "Steaua de vineri", cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.

În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia "Cele mai frumoase poezii", apare o selecţie din lirica poetului sub numele "Izvorul şi clipa", cu o prefaţă de Marin Sorescu. În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen. În acelaşi an apare cartea de versuri "Rădăcina de foc", la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).
În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii. În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac" (Colecţia: Biblioteca şcolarului), iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor.

„De aceea limba îi este dată omului ... pentru a depune mărturie de ceea ce este el... Însă ceea ce rămâne, poeții ctitoresc.”(Martin Heidegger – Holderlin și esența poeziei)Grigore Vieru a fost, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere.Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi.

„Pentru scriitorii basarabeni, scrisul este înainte de toate un act existențial. (...) Lupta pentru limba română cu intensități remarcabile, a însemnat, în definitiv, lupta pentru ființa românească. Lucru firesc, căci limba este casa ființei unui popor, este dătătoare de certitudine a identității acestuia. Limba este domeniul (templum), adică locul de adăpost al Ființei, spune Heidegger. (...) O personalitate intelectuală are nevoie organică de o limbă cultă prin care să se afirme. Iată de ce creatorii basarabeni simt interzicerea marginalizarea sau folosirea limbii într-o formă sărăcită, dialectală, ca pe un act de frustrare.”(Mihai Cimpoi – O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia)Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. Opera lui Grigore Vieru ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”. (In limba ta)

Latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.

În Ziua de Rusalii a anului 1996, poetul pune o piatră funerară comună (pentru mama şi pentru el) pe mormântul mamei cu următoarele epitafe dăltuite de sculptorul Tudor Cataraga într-o piatră simplă de Cosăuţi: „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil”, iar pentru sine: “Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Sensul epitafului său poetul l-a explicat în felul următor rudelor, elevilor şi consătenilor adunaţi în cimitir: “A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!”

Printr-o remarcabilă simplitate a formei în care a adăpostit profunzimea operei sale, Grigore Vieru rămâneconștiința care a transpus în cuvânt dorul şi lacrima neamului nostru.

Bibliografie

1. Heidegger, Martin – Originea operei de artă, București, Ed. Humanitas, 1995, p. 221;

2. Cimpoi, Mihai – O istorie deschisă a literaturii române, Chișinău, Ed. Arc, 1996, pp. 189 – 192;

3.  Alexandru, Ioan – Grigore Vieru, în prefață la Grigore Vieru, Rădăcina de foc, Ed. Univers, 1988, pp. 7 – 9;