Sîrghe Claudia
Profesor pentru învăţământul primar
Gradul didactic I
Şcoala Primară Parpaniţa-Negreşti
Născut
în Regatul România, Grigore Vieru(1935-2009) a fost copilul unor ţărani plugari
şi a trăit la Chişinău, în actuala Republică Moldova, după ce îndurase regimul
sovietic. A debutat încă din studenţie, publicând şi în revista „Nistru”
poemul „Închinare”, dedicat lui Mihai Eminescu, iar editorial în 1964 cu
volumul „Numele tău”, ce conţinea, între altele, trei poeme numite: Tudor
Arghezi, Lucian Blaga şi Brâncuşi; dar şi alte două dedicate lui Nicolae Labiş
şi Marin Sorescu.
Cel
mai apropiat gorjean de sufletul său este maistrul Vasile C. Vulpe, care pe 23
august 1991 l-a cunoscut personal, apoi l-a adus de mai multe ori în Gorj,
între ei stabilindu-se o prietenie frăţească.
Apreciat
de critica literară ca fiind cel mai tipic reprezentant al orientării
tradiţional-clasice în poezia postbelică, Grigore Vieru este şi cel mai popular
şi îndrăgit poet din Republica Moldova. Poet al maturităţii şi al dragostei, al
copilăriei şi plaiului natal, Vieru se
impune printr-o viziune specifică, printr-un stil particular şi o tonalitate
lirică aparte, fapt pentru care «chiar la nivelul primului contact cu poezia simţim
suflul arzător al vieţii».
Grigore
Vieru este un poet unic, dotat cu un soi de fragilitate asemănătoare cu cea a
firului de iarbă, care i-a vulnerabilizat ființa până-n moarte. Memoria colectivă îl
păstrează ca pe un poet cu un cuget tare, dar „sângerând” pentru Basarabia.
Grigore
Vieru este înainte de toate o veritabilă conştiinţă scriitoricească şi civică a
Republicii Moldova postbelice, astfel încât, folosind forţa cuvântului şi a
logosului străbun, împământeneşte în spiritul nostru un autentic fond ontologic
şi metafizic. Grigore Vieru a fost însuşi sufletul Basarabiei.
Numele
poetului Grigore Vieru rămâne de-a pururi un pilduitor sacrificiu şi pentru
literatura Basarabiei, fiind mult mai activă şi mai bine reprezentată. Deplângându-i
pierderea, bunul confrate Nicolae Dabija scria acum trei ani că Grigore Vieru
”a fost mai mult decât un poet, a fost un stegar”, care a ajutat, înainte de
1989, generaţiile tinere să-şi regăsească ţara, dar şi ţării (după 1989) –
să-şi regăsească Basarabia, cu întreaga ei tradiţie istorică, culturală şi
spirituală. Altul ar fi fost destinul nostru azi – spunea N. Dabija – „dacă
Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991 să candideze la postul de preşedinte al
Basarabiei din partea Frontului Popular, care era pe atunci al nostru”,
poetul-stegar „ar fi putut fi un Alexandru Ioan Cuza”. Şi asta pentru că, la
începutul anilor ‘90, „neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar fi
avut ceva mai multă încredere în poeţi decât în politicieni” (Literatura şi
Arta, nr. 3/22 ianuarie 2009). Stegar al demnităţii, integrităţii şi unităţii
neamului său, Grigore Vieru s-a făcut ecoul spiritului românesc mereu treaz de
dincolo de Prut, pentru care aspiraţia naţională şi apartenenţa la conştiinţa
de neam, tradiţii şi limbă era atât legitimă dar şi urgentă în activismul
emergenţei programatice. Poetul observase că România este o ţară „plină de
graniţe”, iar Basarabia – „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă
audă şi plin de floare pomul: / «Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul.»”
Impresionantă
este la Grigore Vieru iubirea valorilor culturale româneşti, între care
Eminescu este suprema recunoaştere. Poetul nostru naţional „nepereche”,
expresie a unui autentic românism şi a ideii de românitate, care a scris pagini
impresionante despre istoria Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste
Prut, devine imaginea votivă şi inalienabilă a poeziei lui Grigore Vieru.
Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un
sentiment de pathos şi veneraţie, regăsind în acesta aspiraţia curată şi
înălţimea rectitudinală a simţământului naţional, dincolo de timpuri şi
conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”, îşi intitula tableta-necrolog
poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să stea la sfat cu el. Se împlinea,
de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp ce se
întorcea de la o manifestare omagială, acea premoniţie tulburătoare încă din
1964, când, în revista ”Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia Legământ, dedicată
lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de
Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” În paralel cu
această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi românitate,
Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de reflexivităţi grave, în care se
regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său înlăcrimat şi setos de Dreptate,
de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr. Versurile dedicate, bunăoară, Limbii
Române, în descendenţa directă a unui Alexe Mateevici rămas curat şi nebiruit,
sunt unele din cele mai frumoase scrise de cel ce dedicase, prin anii ‘70,
Tricolorului naţional, poemul Curcubeul. Filologul şi istoricul, – absolvent al
Institutului Pedagogic ”Ion Creangă” din Chişinău (1958), – se vor regăsi
într-una şi aceeaşi vocaţie a militantismului naţional, deopotrivă incriminant
şi integrator, în sensul în care poetul spusese că ”cine nu şi-a scris istoria
cu sângele acela sau n-a avut-o niciodată, sau crede că poate trăi pe contul
istoriei altora”… Salvarea prin ”limbă” şi ”carte” devine un laitmotiv în
poezia conştiinţei sale naţionale care priveşte spre Lumină şi Frumuseţe:
„Razele ne vin din soare,/ Iar miresmele – din floare,/ Numai dorul strămoşesc
–/ Din cuvântul românesc.” (Dorul şi limba) Sau această meditaţie, care îl
exprimă la modul orfeic şi martiric, în expresivitatea modernistă a versului
liber: „Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./ Lacrima: piatra funerară/ Pe
mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul
meu dând piatra la o parte.”
Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii,
literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia.
Opera sa, trecând de mult fruntariile impuse de vitregiile istorice, a devenit
un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti. Nu într-un viitor
prea îndepărtat profesiile sale se vor împlini, cele două ţări româneşti din
Europa neavând, de fapt, decât o unică temelie de etnicitate exprimată
printr-un organism naţional viu, în ale cărui vene curge acelaşi sânge de
autentică românitate. Icoană a unui sentiment naţional atât de profund şi
organic, în fixarea lui pe elemente inalienabile de istorie, cultură, limbă,
specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un document literar de
mare valoare, grăind atât de direct şi semnificativ în conţinuturile sale grave
şi semnificative, dincolo de vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.
Poezia
lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămâne
nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria
tuturor românilor, pentru că Vieru a
fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori
a fost cea mai mare bucurie.
Bibliografie:
Florentina
Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții şi al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2 (25), 2012
Grigore
Vieru, „Scrieri alese”,
Literatura artistică, Chişinău, 1984.
Ioana
Emanuela Petrescu, „Eminescu și mutațiile poeziei românești”, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1989
Literatura
şi Arta Moldovei, Enciclopedie, Chişinău, Red. ESM., 1985
Ştefan
Augustin Doinaș, „Orfeu şi tentația realului”, Editura Eminescu, București, 1974
Viorica
Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în
circumferința ideilor comune”, în Revista
Limba Română, Nr.1- 4, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu