Cojocaru Claudiu – profesor religie ortodoxă,
debutant
Școala Gimnazială nr.1 Avrămeni
Numit de critici un
”Eminescu al Basarabiei” la sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru a fost unul
dintre figurile de bază care au inspirat mişcarea de eliberare naţională a
basarabenilor. Din 1988 poetul a fost în prim-planul luptei politice pentru
identitatea naţională a românilor basarabeni şi a pledat pentru reunificarea
Basarabiei cu România.Vieru a fost, poate, cea mai puternică voce basarabeană
proromânească. A strigat, fără teamă, că și dincoace, și dincolo de Prut se
vorbește limba română și și-a dedicat întreaga viață pentru împlinirea marelui
său vis: "Unirea Basarabiei cu Țara - Mamă, România". Nu si-a văzut
visul cu ochii, dar nici n-a renunțat și, într-un fel, a reușit să le unească
prin cuvântul scris și prin podurile de flori al căror artizan a fost.
Toata viața lui, Grigore Vieru a spus sus și tare, fără
teamă, că e român și caută permanent să se "umple" de românism.Grigore
Vieru a fost, poate, cea mai puternică voce basarabeană proromânească. A
strigat fără teamă că și dincoace, și dincolo de Prut se vorbește limba română
și și-a dedicat întreaga viață pentru împlinirea marelui său vis: unirea
Basarabiei cu România. Prietenii lui spun că Vieru a fost însuși sufletul
Basarabiei.Grigore Vieru vine din suferinţa neamului său, iar visul său măreţ
este ca Basarabia să se integreze în lumea românească şi să nu mai fie o
provincie rătăcită şi că va veni într-o zi vremea când românii din Basarabia
vor fi liberi, nu vor mai fi ameninţaţi şi înfricoşaţi de Siberia de gheaţă,
vor veni, într-o zi mare și înălțătoare, definitiv acasă, la ţara lor, România.
Dragostea pentru noi românii a fost viaţa acestui mare român.
Poetul Grigore
Vieru şi-a legat pentru veşnicie numele de Basarabia, tărâmul românesc de
dincolo de Prut, pentru poet – «casa» natală care niciodată nu se vinde, pentru
noi, cei care am fost hărăziţi de pronie să ne naştem şi să trăim dincoace de
Prut – Basarabia soră.Acolo, în Basarabia, îmbrăcat în iubirea de Patrie, cel
«fără de patrie în propria Ţară», cum singur rosteşte fără de încetare numele
său adânc săpat în inimă, va fi descoperit, odată cu primele cuvinte româneşti
deprinse de la mamă şi adevărurile esenţiale. Printre aceste adevăruri
esenţiale, bunăoară, şi pe acela aparte că, dincolo de graniţele teritoriale,
istoria cea care este veşnică, dându-ne semnul mărinimiei sale, ne-a lăsat şi
frontiere lingvistice. Aceste frontiere lingvistice, a înţeles repede Grigore
Vieru, sunt cele care dau măsura întreagă a sufletului unui popor, indiferente
fiind la înălţimea munţilor sau adâncimea râurilor, realităţi uneori greu
opresatoare, chiar dacă sunt, în veci de veci, supuse efemerităţii.
Între aceste două realităţi esenţiale, pământ şi
grai, şi-a împărţit viaţa zbuciumată Grigore Vieru, cel care declarase, ca pe o
sentinţă, faptul că «Ţara nu este o râmă pe care să o tai în două fără să ucizi
şi viaţa ei». Tocmai de aceea, fără îndoială, şi-a petrecut ultimii ani de
viaţă pe drumul care leagă Bucureştiul de Chişinău, oraş în care – la capătul
întoarcerii sale de la Cahul, unde participase la comemorarea geniului nostru
tutelar Mihai Eminescu –, Grigore Vieru şi-a început odihna veşnică.
«Graiul este purtătorul de steag în vremuri de
restrişte şi de primejdie pentru fiinţa naţională», spunea poetul Vieru,
recunoscând prin aceasta că frontierele lingvistice şi graniţele teritoriale de
care vorbeam la început sunt întotdeauna supuse unei atracţii reciproce, ca un
fel de flux şi reflux perpetue şi purificatoare.
Grigore
Vieru, acest poet naţional al Basarabiei, a devenit de-a lungul vremii un
sacerdot al Limbii Române, pe care a sacralizat-o şi imortalizat-o în opera sa
măreaţă, ca o catedrală a sufletului românesc. A gândi într-o limbă este ceva,
dar a liturghisi în aceeaşi limbă a poporului este cea mai înaltă treaptă la
care ajung doar cei curaţi la suflet.Poetul Grigore Vieru a făcut totul pentru
Limba Română, pe care atât de mult a iubit-o, încât s-a cununat cu ea pe vecie.
Asemenea lui Eminescu, poetul Vieru a apărut pe bolta înstelată a Limbii Române
ca un Luceafăr plin de lumină, încât poţi citi şi noaptea la Psaltirea graiului
românesc. Toată opera lui este o respiraţie a Limbii Române şi un imn de
doxologie adus acestui grai unic şi inconfundabil în acest Univers.
Grigore
Vieru era ferm convins că şi Dumnezeu, în cer şi pe pământ, vorbeşte tot în
Limba Română cu toţi poeţii acestui Univers. „Am spus că tot ce-i sfânt o să
rămână. / Că Cineva veghează-al meu destin, / Că Eminescu-a scris doar în
română, / Cu alfabetul nostru cel latin. // Am spus că Eminescu ne e scutul /
Cel de lumină lină şi oţel, / Că este rău să ne uităm trecutul, / Că şi mai rău
e să ocheşti în el” (Glontele
internaţionalist).
Prin
Grigore Vieru, Limba Română a devenit cosmică, universală. Ea face legătura
între lumea văzută şi cea nevăzută: „De departe vine – din colinde, / Din
Psaltiri şi din condeie sfinte. / Ei îi îndrăgim întâi scânteia / Şi doar după
Ea iubim femeia. / Limba Română. /... / Privegherea – Ea. Tot Ea – şi somnul, /
În cuprinsul ei cântăm pe Domnul, / Umplem vremii cu luceferi hăul / Şi iubim
şi ne-nfruntăm cu zmăul. / În Limba Română!” (Limpede ca lacrima). În Basarabia, pământ românesc luat cu japca
de către ruşi, poetul Grigore Vieru a devenit avocatul Limbii Române, luptând
din răsputeri cu duşmanii acestui grai care în ceruri pururi se glăsuieşte.
Dar câţi
ştiu că Grigore Vieru este cel care, pentru prima dată, publică în Basarabia o
poezie închinată „poetului nepereche “alte câteva dedicate lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin
Sorescu, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi când numele acestora era aproape
necunoscut şi nerostit, o altă poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, inclusă
în volumul Trei iezi (1970), carte interzisă şi topită imediat după publicare,
sau că a introdus, tot pentru întâia oară, în primul abecedar alcătuit pentru
copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc,
că a realizat primul abecedar pentru preşcolari – Albinuţa (1970, împreună cu
Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat după 1989 în grafie
latină) – după care au învăţat şi învaţă încă generaţii întregi de copii
basarabeni -, că a publicat primul text cu grafie latină în „Literatura şi Arta”(1989)
-, că a înaripat masele cu versurile sale (în Mişcarea pentru Eliberare
Naţională) puse pe note de el însuşi sau de Eugen Doga, Ion şi Doina Aldea
Teodorovici, interpretate cutremurător de aceştia sau de mulţi alţii şi
devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor,
redeşteptând astfel sentimentul naţional, că a fost unul dintre fondatorii
Frontului Popular din Moldova (1989) şi ai Marii Adunări Naţionale (27 august
1989), că a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al
R.S.S.Moldovenească unde s-a votat Limba română ca limbă oficială şi alfabetul
latin, că a refuzat, împreună cu Eugen Doga, să scrie un nou text
(respectiv, muzica) în locul imnului „Deşteaptă-te române” anulat de
neo-comunişti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o
asemenea trădare („Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care
vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional Deşteaptă-te române”),
că a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române şi cele mai
solide argumente împotriva glotonimului „limbă moldovenească” susţinut de
neo-comunişti în discursul de primire la Academia de Ştiinţe a Republicii
Moldova ?
Izbucnind ca figură
singulară a apărării acestor valori, într-o perioadă în care patria-patriotismul-poezia
patriotică au început a fi considerate noţiuni răsuflate în România,
atrăgând după el o întreagă suită de poeţi-patrioţi din Basarabia, nici nu se
putea să nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei străini de asemenea
sentimente, dar şi-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca şi
idolul său Eminescu, a luptat toată viaţa cu armele scrisului şi fapta pentru
redeşteptarea neamului, jertfindu-se pentru adevărul despre fiinţa
românească.
În Basarabia, Vieru a fost
Apostolul chemat de Dumnezeu pentru a menţine vie conştiinţa de unitate cu
Patria-mamă prin limba română: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în
suferinţele şi în lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până
în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei”.Poezia lui Grigore Vieru este în
sine o doxologie adusă limbii române, pe care a transfigurat-o cu harul
credinţei. Un popor care vorbeşte Limba Evangheliei şi-L pune pe Hristos în
slovă şi-n cântec a intrat deja în eternitate. Dragostea de Patrie se semnează
cu iubirea faţă de limba română: „Iubirea de Ţară / Nu se mai semnează / Cu
sânge” (Pe munte, pe vale).
Pentru Grigore Vieru, întregul Univers nu are decât un singur nume: Limba
Română, în care se zboară spre Dumnezeu. El spunea: „Stă în puterea Limbii
Române să-l găsească pe Dumnezeu”.Prin limba română cu care s-a contopit,
poetul Grigore Vieru a ajuns cu adevărat un Luceafăr al sufletului românesc.
Poetul avea o înfățișare isusiacă, de ascet
coborât din vechile mănăstiri ale Moldovei. Era așa cum se știe, o fire
evlavioasă, profund creștină, ce răspândea în jur blândețe,hotărâre și
echilibru și pe al cărui chip se citea suferința și bunătatea. Sub această
înfățișare se ascundea însă un dârz luptător, un apărător neobosit al neamului,
un dascăl și o călăuză a conaționalilor săi. Armele sale de luptă au fost
întotdeauna Limba Română și credința în Dumnezeu.
A
trăit în simplitate, iubit de cei mulţi, urât de cei puţini la suflet, asemeni
lui Eminescu, şi a plecat, dintr-odată, la marea întâlnire, chemat de acesta,
primul şi cel din urmă drum, întâlnindu-se cu forţă de destin în aura
genialităţii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria
limbă, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu
scriindu-şi din timp şi epitaful („Sunt iarbă şi mai mult nu pot fi”), dând ,
din vreme, şi explicaţiile acestuia („ A fi simplu nu e treabă uşoară. Afi
simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până
te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un
Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor,
marele poet al Basarabiei şi al întregii literaturi române contemporane „nu
place celor cărora nu le place nici Eminescu şi place tuturor celor care-l
iubesc pe Eminescu” – afirmă prietenul său Andrei Strâmbeanu. S-a aşezat lângă
Eminescu, în spaţiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, aşa cum la Iaşi, în
Grădina Copou, bustul lui se odihneşte aproape de cel al „poetului nepereche”
întru eternitate, ca într-o împreunare metaforică în Ruga lui Brâncuşi pentru
un destin mai bun românesc. „Dacă există o veşnicie românească, această
veşnicie ar trebui să se numească Vieru, fiindcă ea ne cuprinde pe toţi.”-
scria Ion Miloş la dispariţia fulgerătoare a prietenului său. Mitizat încă din
timpul vieţii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeaşi luciditate şi
onestitate care i-a caracterizat întreaga viaţă, pentru posteritate („Nu
sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).
Figură
tutelară a Basarabiei, adevărat simbol al renașterii naționale, a fost
cunoscut, apreciat și iubit, fiind urmat de poporul moldovean precum poporul
evreu l-a urmat pe Moise în pustiu.
Bibliografie:
Catinca
Agache, Doctor în Filologie,Totpal’s
DailyNews, iunie 2011
Tatiana Dabija, România Liberă,
09.01.2009
Valeriu Nicolescu, Opinia, 08.10.2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu