MOROȘAN ELENA, PROF. ÎNV. PRIMAR, DEFINITIVAT,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „M. SADOVEANU”- GRĂNICEȘTI
Grigore Vieru este considerat
„luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”. Creația lirică a lui Grigore
Vieru se răsfrânge spre teme cum ar fi: dragostea pentru pământul natal,
copilărie, cântec, mamă și femeie. Marele critic literar, Sava Bogasiu relata
în una din scrierile sale că pentru poetul basarabean mama este totul, atât viață
cât și iubire. Cu toți știm ce înseamnă mama pentru fiecare dintre noi, însă
poetul Grigore Vieru a dorit să exteriorizeze aceste sentimente, dând viață
unor poezii cu un puternic impact emotional.
Revenind
la ideea că mama este totul, aflăm din poeziile sale că această ființă cu chip
sfânt și fire blândă trăiește mereu în mintea lui. Pentru poet mama e
patria, mama e logosul (cuvântul), mama e libertatea, demnitatea naţională,
zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii. Mama este simbolul adăpostului,
căldurii, dragostei și hranei care pe parcursul vieții poetului îl însoțesc. Versurile următoare din poezia Mama
„Mama ne mângâie, / Soarele lucește, /
Soarele e unul, / Mama una este” o plasează pe ființa cea mai dragă în centrul
existenței umane ca simbol al genezei, comparând-o astfel cu soarele aflat și
el în centrul universului și considerat dătător de viață.
Mama este mângâierea, alinarea și dragostea
supremă și nu doar pentru un timp limitat, ci pentru tot restul vieții. Ne
simțim legati de ea prin gândurile, dorurile și visele pe care le avem spre
viața viitoare.
Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci numai de
suferinţa Mamei-Ţară: ,,De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei /De o
vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem,/ Dar cine, cine, dulceo, /Iubi-te-va mai
mult?/(…)De moarte nu mă tem, /Mă tem să nu apese trupu-mi /Suflarea de izvor.
/De moarte nu mă tem, /Dar cântă pasărea pe ram /şi lunca nu mă ştie.” (Doină)
În
opinia lui Sava Bogasiu, moartea apare ca un fenomen ce pune capăt la toate:
,,Mama şi moartea sunt două dimensiuni paralele, între care s-a desfăşurat
opera literară a marelui poet basarabean Grigore Vieru. Mama naşte viaţa, iar
moartea naşte veşnicia.” Spre exemplu, în poezia Făptura mamei este
evidenţiat simbolul naşterii creând imagini cu adevărat surprinzătoare. Ajunsă
la capătul vieţii trăite intens şi plină de rosturi supreme, mama apare ca un
mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama capătă semnificaţii
sacre, aproape supranaturale. Gestul ei de a călca pe sămânţă este echivalent
cu dispariţia. Nedispărând, va perpetua mereu: ,,Uşoara maică, uşoară, /C-ai
putea să mergi călcând /Pe seminţele ce zboară /Între ceruri şi pământ.” Aflată
la apusul soarelui, mama devine ușoară, c-ar putea să calce „pe seminţele ce
zboară între ceruri şi pământ”. Demnitatea maternă este tăcută și modestă ca
natura-mamă. Munca sfântă a mamei este concretizată prin pâinea proaspătă
scoasă din cuptor și mirosul ce-l îmbie pe orice trecător. Însă ca o mamă sufletistă iese la drum să-i
ospăteze și pe cel flămând și pe cel sătul, crezând că acesta ar fi rostul
vieții ei pe acest pământ.
Toate
poeziile lui Grigore Vieru care sunt dedicate mamei sunt demne de pensula unui
pictor, spunea cineva. Fiind ca o icoană a Sfintei Născătoare care a îndurat
durerea crucificării singurului său Fiu și Mântuitorul Nostru.
În
poezia Pasărea, Gr. Vieru dezvaluie –
într-o singura imagine deosebit de cuprinzatoare și de sugestivă – altruismul
desăvârșit al mamei prin mijloace alegorice sau parabolice:
“Când
s-a intors
la
puii ei cu hrana,
găsise
cuibul gol
și
amuțit.
I-a
căutat
pân’îi
albise pana,
pân’
când în cioc
sămânța
a-ncolțit”.
Aceasta
e mama adevărată, cu grija ei maternal mistuitoare, ce transpare dintr-o imagine
concretă, plastică, proaspătă și impresionantă.
Dacă
am privi pasărea ca patrie, iar puii populația ei, atunci demonstrăm că patria
i-a născut pe copii, dar ei la rândul lor trebuie s-o apere, s-o respecte, s-o
îmbunătățească. Dar ei au lepădat-o din cauza că dorințele nu le satisfăceau și
ei au preferat o patrie străină. Mama totuși nu i-a uitat, i-a căutat, dar puii
nu au dorit să se întoarcă. Dar acea sământa semnifică durerea unei răni lăsate
în sufletul mamei care până la sfârșit dispare încolțindu-se în cioc. Penele
albe semnifică scurgerea timpului ireversibil în nădejdea reintoarcerii puilor.
Din
altă parte putem protivi această situație ca atunci când puii cresc, ei pleacă
din cuibul părintesc, la fel și oamenii devenind maturi părăsesc casa
părintească și se stabilesc cu locul în viață. Mama știind că, copii sunt cele
mai scumpe ființe pentru ea nu poate accepta acest fapt și mult timp este
chinuită de tristețe și de speranța că ei se vor întoarce.
Grigore
Vieru ar fi meritat Premiu Nobel pentru poeziile prin care exprimă dragostea
filială: “Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei
mână părintească.” (Mâinile mamei).
Sacralizarea
mamei, învestirea ei cu calități etice alese, scoaterea din rândul ființelor
ordonate sunt permanente în creațiile vierene. Concomitent iau naștere poezii
în care fiul își exprimă recunoștința pentru tot ce a însemnat și înseamnă
mama, ca dovadă stau versurile următoare: “Măicuța mea: grădina
Cu
flori, cu nuci si mere ,
A
ochilor lumina,
Văzduhul
gurii mele!
Maicuțo,
tu: vecie,
Nemuritoare
carte
De
dor și omenie
Și
cîntec fără moarte!” (Mi-e dor de tine, mamă)
Dorul
de mamă nu se stinge în tinerețea personajului liric. Prețuirea sacrificiului
mamei este cauzată de o viață întreagă a fiului reconoscător.
Toate
aceste poezii în cre se vorbește despre mamă adeveresc o lume de sentimente și
idei care formează bogăția poeziei lui Grigore Vieru. Voi încheia această
descriere cu o metaforă aparținând poetului în care o aseamănă pe mama cu o planetă pe jumătate răsărită de
după zarea pământului.
Bibligrafie:
1. Grigore Vieru – “ Biblioteca
școlarului. Aprecieri critice”
2. Grigore Vieru, Liniştea
şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2006
3. Sava Bogasiu, Grigore Vieru: luceafărul de dincolo de Prut
al limbii române, 2009, Buzău, Alpha MDN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu