Prof. Corneliu Temneanu -Prof. înv. primar, gr. I ,
Șc. Gimnazială Nr. 12
Botoșani
Grigore Vieru a afirmat de mai multe ori că
dorinţa-i cea mare este de a lăsa o singură carte, dar „arată adânc şi semănată
bine”, fiindcă „în fond, fiecare poet scrie o singură carte. O carte care se
alege la urmă din toate cărţile sale” [1, p. 102]. Dacă e să judecăm după
anumite date prefigurative, cartea pe care şi-o visează va fi edificată,
probabil, pe temelia a trei teme mari, „veşnice”: dragostea, viaţa, moartea.
Iată de ce cred că în creaţia lui Grigore Vieru intertextualitatea trebuie
căutată anume la acest nivel – al metafizicii textului şi al tematicii.
Dimensiunea dialogică a poeziei lui se naşte din abordarea aceloraşi teme pe
care le-au avut, în obiectivul lor, întotdeauna, cărţile mari și folclorul. Să
mai reţinem că atunci când a fost întrebat despre „izvoarele” creaţiei sale
poetul a răspuns simplu: folclorul şi Eminescu.
Fireşte, el se referea nu numai
la consistenţa semantică a „surselor” amintite, ci şi la tipul de poeticitate
pe care acestea i-l oferă ca model, întru edificarea propriei arte po(i)etice –
una care îi plasează versurile într-o deplină consubstanţialitate cu poezia
folclorică şi cu lirismul eminescian. Or, după cum mărturiseşte poetul însuşi,
el a pornit nu de la izvoare, ci către izvoare,
„lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei” [2, p. 391]. Există aşadar o
legătură organică între poezia lui Grigore Vieru şi poezia populară. Relevantă
în acest sens este preluarea versului popular Cu cât cânt / cu atâta
sânt ca motto pentru un întreg ciclu poetic, Scrisori
din spital. Cântecul este conceput deci, ca şi în folclor, ca o
condiţie fundamentală a existenţei individului. Pe de altă parte, utilizarea
frecventă a unor versuri populare ca motto-uri, precum şi
includerea în interiorul propriilor texte a unor formule lirice de sorginte
folclorică, cu funcţia de versuri-refren, constituie una dintre condiţiile
esenţiale ale modului de a fi al poeziei vierene. E o tehnică ce funcţionează
în direcţia consubstanţializării poeziei lui Vieru cu poezia
folclorică. Abundenţa titlurilor formulate pe modelul tipologiei metaforice
populare (Roua dorului, Făptura mamei, Pe drum alb, pe drum verde,
Floarea-soarelui, Descântec de dragoste, Stea-stea, logostea, Umbreluţa
spicului ş.a.) sugerează aceeaşi tentaţie a identificării poeziei sale
cu „matricea” poeziei populare. Ea este dovada unei interferenţe de adâncime
între cele două discursuri lirice. Însăşi structura dialogală a multor texte
ale lui Vieru presupune existenţa unui interlocutor imaginar şi este o
achiziţie ce-şi are originea, de asemenea, în poezia populară. În multe texte
folclorice comunicarea mesajului se face în funcţie de un „interlocutor”,
antrenat să dea un impuls nou textului. Fenomenul îşi găseşte o materializare,
deopotrivă de productivă, şi în creaţia lui Vieru. Un bun exemplu e poezia ,,Cântecul soarelui,,.
Extrem de complexă, insinuându-se în
subtext, intertextualitatea poeziei vierene „iese” uneori la suprafaţa
textului, poetul exersând rescrierea deliberată a unor texte folclorice
emblematice. E şi cazul poeziei Mica baladă:
O tulburătoare reorientare
a semnificaţiilor variantei originale a mitului (jertfirea femeii iubite şi
autosacrificiul în numele creaţiei) spre ideea autosacrificiului matern întru
împlinirea fiului ca homo creatris. O transformare globală a
baladei Meşterul Manole în direcţia re-dramatizării ei prin
suprimarea bruscă a deznodământului şi prin substituirea personajului
sacrificat (Ana) cu unul care se sacrifică (mama).
Motivul Meşterului Manole e reluat în mai
multe texte vierene... În poezia Meşterul este asimilat în
scopuri retorice (Uitaşi de masă, meşter mare, – / Lumina-l strigă, – prânzu
ia-l!), iar în poezia Acum aştept, în care personajul
liric îşi zideşte femeia în pereţi, e înscenată o situaţie „dilematică”: eroul
urmează să aleagă între viaţa dăruită de „împărat”, ca răsplată, şi „stingerea”
de dorul femeii sacrificate. El năruie zidul ca să-şi revadă iubita.
Sentimentul dragostei învinge „instinctul” creaţiei. I se prescrie însă, în
schimb, moartea, ca pedeapsă pentru dărâmarea propriei creaţiuni. În
poezia Ştergarul vărgat mitul creaţiunii este desacralizat,
personajul liric nu mai este un Manole, nu e un creator, e doar
„meşterul Petre”, un simplu zidar, căruia nevasta îi aduce „de mâncat”, „îi scoate
aşchiile din palmă”, apoi îi veghează somnul. Tema sacrificiului suprem în
numele creaţiunii e substituită aici prin cea a unei duioase afecţiuni
„profane”.
Ceea ce contează în cazul dat este faptul
că reactivarea mitului creaţiunii în atâtea variante textuale, în atâtea
exerciţii semnificante inedite nu este întâmplătoare. Poetul încearcă o
ilustrare a semnificaţiilor mitului prin intermediul propriului efort
po(i)etic. Rescrierea repetată a baladei devine o experienţă analogică celei pe
care şi-o asumă miticul Manole, care e nevoit să tot reia munca de la capăt.
Intertextualitatea depăşeşte aici sensul unei tehnici de interrelaţionare a
două texte pentru a se transforma într-o replică existenţială dată destinului
mitic al lui Manole.
Un alt mit folcloric explorat de Gr. Vieru
cu ingeniozitate este mitul mioritic. Efectul estetic al abordării
intertextuale a acestuia în poezia Ah, tot mai liniştit mi-e verbul e
de un rafinament ieşit din comun.
În ea important e să observăm că ultimul
vers conţine o aluzie la metafora mioritică a morţii-nuntă (în care baciul îşi
doreşte dizolvarea, după moarte, în stihia elementelor naturale şi cosmice),
situându-se într-o relaţie de intertextualitate implicită inclusiv cu
elegia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu în care eul
romantic îşi doreşte, la fel, „somnul lin” şi „codrii aproape” în acea imensă
singurătate a morţii. În versul Mă pregătesc de flori şi iarbă,
personajul lui Gr. Vieru îşi doreşte aceeaşi iniţiere ritualică în taina
morţii, moartea fiind resimţită, în spirit mioritico-mitic, ca o renaştere.
Este o probă poetică în care fantezia folclorică se întâlneşte cu imaginarul
eminescian într-un ansamblu textual unic.
Altminteri, dialogul lui Gr.
Vieru cu Eminescu nu se reduce la aceste momente singulare, identificabile
cartografic. Aminteam mai sus de dorinţa poetului de a ne lăsa o singură carte.
Ei bine, Grigore Vieru reia uneori dialogul cu Eminescu la acest nivel –
al unei „cărţi”, în sensul grecesc al cuvântului. Mă gândesc aici la cartea
/ ciclul Fiindcă iubesc, care poartă epigraful Nu credeam
să-nvăţ a muri vrodata. Dacă este adevărat că epigraful are funcţia de a
exprima în mod concis ideea artistică a întregii cărţi, rezultă că ideea lui
este şi ideea cărţii. Se ştie însă că majoritatea comentatorilor Odei... eminesciene
consideră că ideea esenţială a acesteia este că viaţa / existenţa /
temporalitatea înseamnă o învăţare a morţii. Intitulându-şi cartea Fiindcă
iubesc şi luându-şi ca epigraf cunoscutul vers eminescian, autorul
vrea să sugereze, pare-se, două lucruri: primul – că iubirea semnifică
învăţarea morţii, şi al doilea (ce ţine de po(i)etică) – că nu se poate scrie
despre iubire, viaţă, moarte etc. în afara contactului creativ cu opera
eminesciană, în afara sentimentului şi a viziunii eminesciene asupra
existenţei. La fel procedează şi Nichita Stănescu în Noduri şi semne, cartea
lui pornind, într-un alt regim dialogic, de la acelaşi vers
eminescian Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată. Mihai Cimpoi remarca,
în eseul Întoarcerea la izvoare, că „sentimentul iubirii s-a
asociat frecvent în lirica secolului nostru celui al nefiinţei, al neliniştilor
existenţiale fundamentale”, şi că „acţionând ca niciodată în bună înţelegere
Mors şi Eros au transformat trăirea iubirii într-o obsesie a iminentei
intervenţii a morţii” [3, p. 62]. Dialogul lui Grigore Vieru cu Eminescu are
loc aşadar dincolo de cantabilitatea de suprafaţă a discursului poetic. El se
desfăşoară, mai curând, sub forma unei co-interogaţii adânci a aceloraşi teme:
iubirea, viaţa, moartea.
Eminescu nu este singurul scriitor clasic
(inter)textualizat de Vieru. Unele lucrări ale lui Ion Creangă (de
exemplu Capra cu trei iezi), mai multe poezii de-ale lui George
Coşbuc i-au servit, de asemenea, ca pre-texte pentru demersuri creatoare
individuale. (A se vedea, în acest sens, Iezii lui Creangă, Unde fugi,
tu, valule?, Melcul ş.a.)
Fără a întreprinde o polemică
deschisă, incisivă, Grigore Vieru încearcă să dialogheze şi cu unii poeţi
contemporani, aleşi potrivit aceluiaşi criteriu al „rudeniei” artistice. De
aceea (inter)textualizarea acestora va decurge într-un regim „calm”,
„colocvial”, sau explicit „amical”. Într-o Baladă (pentru Nicolae Labiş), subiectul
liric întreprinde o odisee imaginară pe plaiurile natale bântuite de secetă,
luându-şi-l în tovărăşie pe „prietenul şi sămaşul” Nicolae Labiş. Când vor
ajunge acolo „unde începe ţara secetei”, el va exclama: Vai, seceta /
dănţuie în jurul / unei lespezi uriaşe de foc, / pe care sfârâie inimi / şi
rărunchi de căprioare. Avem în faţă un poem care preia motivul tragic al
morţii căprioarei din poemul omonim al lui N. Labiş. Intertextualitatea
funcţionează aici ca o formă de relevare a tragismului unei experienţe
comparabile cu cea trăită de personajul labişian. E semnul revendicării unei
comuniuni de destin cu N. Labiş.
Poezia Murgule pare
a fi o replică ludică la O călărire în zori de Nichita
Stănescu şi o continuare a poeziei acestuia Quadriga, ambele texte
stănesciene fiind dedicate „lui Eminescu Tânăr”. În poemele stănesciene caii
simbolizează elanul, spiritul jubilatoriu al fiinţei umane aspirând spre alte
spaţii ontologice. De exemplu, în O calărire în zori eul liric
îşi înalţă privirea „către soare”, exclamând juvenil: Calul meu saltă
pe două(!) potcoave, / Ave, maree a luminilor, ave!, ca să comunice,
în Quadriga, imaginea unei „alergări” a „cailor” înfruntând
limitele condiţiei telurice şi pe cele ale temporalităţii (...caii aleargă
până când sparg cu boturile / secunda, / aleargă-n afară, aleargă-n afară / şi
nu se mai văd). Pe aceeaşi linie semantică vine şi poezia lui Gr.
Vieru Murgule, cu deosebire că implică şi o nuanţă umoristică:
Tocmai prin nuanţa umoristică, abia sesizabilă,
reuşeşte Grigore Vieru să evite ridicolul repetărilor nemotivate din punct de
vedere estetic. Rescrierea intertextuală a unor poeme stănesciene se produce,
de data aceasta, în regim ludic, ca o încercare de asociere „amicală” la
direcţia nichitastănesciană în poezie. Profunzimea marcajului stănescian nu
atinge însă, nu determină în nici un fel, aşa cum determină folclorul şi poezia
eminesciană, corpusul de legi (po(i)etica) poeziei vierene.
Un alt criteriu de elaborare a textului vierean este intertextualitatea
internă. În poezia Metafora autorul reia, dintr-o ghicitoare
anterioară textului în discuţie, metafora ploii ca infinitudine a unor „fire de
argint” ce „leagă cerul de pământ”. O reia şi o actualizează prin reutilizarea
ei în interiorul unui text cu semnificaţii grave. E unul dintre procedeele cu
bătaie lungă: metaforele „apa graiului”, „obrazul pâinii”, „pământul, domn al
nostru”, „trandafirul jilav al inimii” şi multe altele asemenea circulă dintr-o
poezie în alta, depăşind hotarele fizice ale textelor, iar reluarea lor
permanentă funcţionează în direcţia cristalizării acelei Cărţi singulare pe
care poetul ar fi dorit să o lase posterităţii. Purtând pecetea unei tipologii
metaforice specifice, creaţia lui Vieru se constituie într-un discurs poetic
unitar şi, fireşte, inconfundabil.
Mai puţin interesat de aspectul
„tehnicist” al scrisului, atunci când foloseşte procedeele poetice moderne,
Grigore Vieru o face pe măsura talentului său şi a unei sensibilităţi poetice
autentice.
Referinţe bibliografice
1. Vieru, Grigore, Scrieri alese, Chişinău,
1984.
2. Burlacu, Alexandru, Grigore
Vieru între tentaţia orfică şi mesianică // Literatura română
postbelică (integrări, valorificări, reconsiderări), Chişinău, 1998.
3. Cimpoi, Mihai, Întoarcerea la
izvoare, Chişinău, 1985.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu