„Taina care ne apără“

Prof. Georgeta-Iulia Popa. 

Şcoala Gimnazială „Grigore Antipa“ Botoşani

 Am ales drept titlu al scurtei mele intervenţii despre poezia lui Grigore Vieru titlul unui volum al poetului pentru că este ultima carte la care a lucrat înainte de a părăsi, tragic, această lume. A pus în ea multă trudă de ocnaş, suferinţă şi visare, pentru a ne transmite un mesaj de frumuseţe şi încredere în noi înşine. Aşa cum, l-a transmis, de-a lungul timpului, prin Abecedarul său – splendid intitulat Albinuţa, poposind în fiecare casă cu şcolari şi preşcolari, educând, ca altădată Abecedarul lui Ion Creangă, zeci de generaţii. Ne putem da seama ce rol a putut avea această carte dacă precizăm că a apărut în mai multe ediţii, între care ediţia tipărită la Bucureşti în 199, apărută  în 300.000 de exemplare.

Poezia lui  Grigore Vieru are în prim-plan COPILĂRIA şi MAMA, două teme despre care cititorii şi criticii literari sunt de acord că reprezintă fundamentele creaţiei sale: „Chipul mamei şi al poetului-fiu este înconjurat cu un nimb sacru – scrie istoricul literar Mihai Cimpoi –, căci Grigore Vieru a sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple, ca şi suferinţa  ce se uită în ochii lui din inel, din flori de tei, din statutul de fiinţă al omului.“ Primul deceniu literar al poetului este, de altfel, dedicat exclusiv copilăriei: de la volumul de debut Alarma (1957) până la Poezii de seama voastră (1967) sau Duminica cuvintelor (1969) ş.a.m.d. Ele conturează nu doar o temă ci şi un stil, căci poeziile, în majoritatea lor, sunt concise, folosesc cuvinte puţine dar esenţiale, repetiţii, onomatopeie şi  adesea sunt însoţite de muzică. Un exemplu, dintre multe altele: Cântecul broscuţelor: „Noi la şcoală învăţăm,/ Oac-oac-oac,/ Dar nu ştim să numărăm,/ Oac-oac-oac,/ Fiindcă noi ceva cândva,/ Oac-oac-oac,/ Nici n-aveam ce număra,/ Oac-oac-oac,/ N-aveam mere, n-aveam nuci,/ Oac-oac-oac,/ N-aveam nici turtiţe dulci,/ Oac-oac-oac,/ Noi nu ştim să numărăm,/ Oac-oac-oac,/ Noi ştim numai să cântăm,/ Oac-oac-oac.“ Sau: „Aricioaica-n umbra florii/ Ingrijeşte ariciorii. / Şi îi spală de cu zori/ Pe botic şi ochişori./ Dar pe spate, dar pe spate,/ Să-i băiască ea nu poate./Ariciorii aşadar, stau cu spatele murdar./ Şi-s spălaţi, abia când plouă,/ La o lună, ba chiar două / Bucuraţi-vă voi pici, / Că nu sunteti pui de-arici!“ Asociată inevitabil cu muzica, poezia câştigă în spontaneitate, în atractivitate.

O atmosferă ludică, jucăuşă, dar şi un umor cald învăluitor, o naivitate cu care sunt cuceriţi copiii de toate vârstele. Ca La şcoala iepuraşilor: „Iepuraşilor li-i dată/ O problemă complicată./ Şi în bănci perechi – perechi,/ Scriu pe frunze de curechi/ Tot cu morcovi subţirei:/ Un fel de creion la ei./ Unul de atât gândit,/ Stă în bancă neclintit/ Cu creionul dus la gură,/ Necăjit fără măsură,/ Şi tot cată în plafon/ Şi tot roade din creion.“ Multe din poeziile de acest fel amintesc o experienţă similară a poetului George Coşbuc din volumaşul Cartea celor doi zbârliţii şi-a mai multor alţi pârliţi (apărut la Editura Timpul din Reşiţa, în 1999, şi mai târziu la Editura Aramis din Bucureşti, în 2011), dar şi cărţile pentru copii ale lui Marin Sorescu, în toate cazurile fiind vorba de o viziune ludică, umoristică, educativă, uneori bazată pe folclorul copiilor. Nu mai puţin vizibile sunt trimiterile la viziunea folclorică, întoarcerea la izvoarele poeziei populare. Un volum poartă titlul Trei iezi (1970), altul Ghicitoare fără sfârşit (2005). Iată un Cântec de leagăn (folclor): „Nani-nani, copilaş!/ Dragul mamei, fecioraş!/ Că mama te-a legăna/ Şi mama te-a căuta/ Ca pe-o floare drăgălaşă,/ Ca pe-un îngerel în faşă./ Nani-nani, cu mama/ Că mama te-a descânta/ Să te faci un viteaz mare/ Ca domnul Ştefan Cel Mare!“

Cât priveşte motivul mamei, trebuie să-l cităm din nou pe Mihai Cimpoi: „Grigore Vieru este un poet prin excelenţă al Mamei şi al maternităţii. Mama poetului, concretă, reală, veghetoare şi însufleţitoare a spaţiului copilăriei care este unul matern, devine Mama Naturii şi a Cosmosului, Muma în genere.“ Este arhetipul Marii Mame, despre care cercetătorul scrie în continuare evocând diversele nume sub care acest principiu structurant al universului intră în religiile şi artele lumii. Un asemenea nivel cosmic descoperim în poezia Mama, a doua variantă, compusă doar din patru versuri: „Mama coace pâine,/ Soare în ferestre,/ Soarele e unul,/ Mama una este.“ În lectura noastră Soarele şi Mama stau pe acelaşi plan, cum pe cer Soarele şi Luna. Unicitatea şi dimensiunea cosmică dau Mamei  sensul unui centru al lumii, al întregii Naturi, ca în poezia Mama, a treia variantă: „Foicică dulce poamă/ Toată lumea are mamă,/ Melcul, iedul, ursulică,/ Puiul cel de rândunică./ Fuge noaptea şi dispare/ La tot puiul bine-i pare/ Că din nou e dimineaţă/ Şi-şi vede mama la faţă.“ E sensul existenţei, al sprijinului total: „-Pui golaşi, cum staţi în cuiburi/ Fără plăpumioare ?/ -Ne’nvelim cu ale mamei/ Calde aripioare.“ Însă Mama nu este doar mama poetului, nu doar natura, ci însăşi Ţara şi mai ales simbolica Ţară Mamă, deci România însăşi, spre care poetul şi Basarabia, parte a Ţării, visează, aşa încât poezia Mamei, asociată cu Limba Română şi cu Istoria  transmite un mesaj patriotic puternic: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!“ Iată un mesaj  care se adaugă celui iarăşi bine cunoscut al lui Nichita Stănescu: „Limba română este patria mea.“ Asocierile sunt în zona femininelor, despre care o cercetătoare ca Irina Petraş a scris o carte. Exemplele citate o confirmă, deşi autoarea nu s-a referit la Grigore Vieru. „Pentru ea la Putna clopot bate,/ Pentru ea mi‑i teamă de păcate,/ Pentru ea e bolta mai albastră –/ Pentru limba, pentru limba noastră./ Dumnezeu prima oară/ Când a plâns printre astre,/ El a plâns peste Ţară/ Cu lacrima limbii noastre!“ Şi ca eminenţa genului feminin să fie înţeleasă mai bine cităm câteva substantive esenţiale: naştere, viaţă, moarte; dimineaţă, ziuă, noapte; stea, lună, lumină; casă, pâine, grădină; limbă, carte, şcoală; albină, floare, furnică; ţară, patrie, lume ş.a.m.d. La Eminescu asemenea departajări se pot observa de la distanţă, iar un cercetător – e vorba de Dumitru Murăraşu, cunoscut editor şi comentator eminescian – a evidenţiat diferenţele şi alternanţele care pot fi aprofundate între femininul pădure şi masculinul codru.

Aşezată în contextul poeziei româneşti, aşa cum se cuvine, poezia lui Grigore Vieru dovedeşte subtile legături cu poezia eminesciană, cu Coşbuc sau Goga, cu Lucian Blaga sau generaţia şaizecistă – de la Labiş la Nichita Stănescu. Iată un simplu Cântec-ghicitoare „– Pe deasupra satului:/ Nunta împăratului!/Cine, cine o opreşte/ Mult de ea se foloseşte!/ Nunta, cu întregul neam,/ S-a oprit, zum-zum, pe ram./ – Las-că ştim noi ce-i, ştim bine,/ Este roiul de albine!“ Citind asemenea versuri ne gândim imediat la finalul poemului eminescian Călin – file din poveste, unde - „ştim noi ce-i, ştim bine“ - la nunta tinerilor eroi se alătură nunta gâzelor şi a întregii naturi, într-o atmosferă de basm. Elogiul adus lui Eminescu şi operei sale vine uneori şi pe calea unor sugestii răsărind clar din buna cunoaştere a operei eminesciene. Iată o strofă cu referire la cartea lui Mihai Eminescu care trebuie citită continuu: „Iar de n-au s‑auză dânşii/ Al străvechii slove bucium, /Asezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium“. Rima bucium-zbucium se găseşte în Scrisoarea III, episodul luptei lui Mircea cu turcii: „Şi abia plecă bătrânul... ce mai freamăt, ce mai zbucium/ Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium...“ E un arc peste timp al continuităţii istorice şi o sugestie a idealului naţional pe care Grigore Vieru l‑a promovat în poezie şi în viaţă.

De aceea sugestia Imnului naţional – Deşteaptă-te, române – poate fi găsită într-un memorabil îndemn care defineşte atitudinea poetului Grigore Vieru şi locul său în poezia noastră: „Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă /Din somnul cel de moarte!/ Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă/ Prin limbă şi prin carte!“

Bibliografie

Grigore Vieru, Curăţirea fântânii. Prefaţă, tabel cronologic, selecţia textelor şi a aprecierilor critice de Vl. Pâslaru. Postfaţă (date biografie) de Victor Crăciun. O menţiune genealogică de Vlad Ciubucciu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993.

Grigore Vieru, Rădăcina de foc/ Raiz de fuego. Traducere şi argument final: Robert Lozinski, Prefaţă: Paul Alexandru Georgescu; Tabel cronologic şi notă asupra ediţiei: Carmen Lozinski, Editura Minerva, Bucureşti, 1998.

Grigore Vieru, Acum şi în veac. Poeme, cântece, confesiuni, Editura Literaă Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2002

Grigore Vieru, Acum şi în veac. Poeme, cântece, confesiuni, ediţia a VIII-a, Editura Literaă Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2004.

Grigore Vieru, Poemele mamei/ Carmina matris, Editura Alfa, Iaşi, 2012.

Grigore Vieru, Albinuţa, Abecedar, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2011.

Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Arc, Chişinău, 1997.

Irina Petraş, Limba stăpâna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999.