Purușniuc Constantin, prof. înv. primar, grad I,
Școala Gimnazială "Dimitrie Pompeiu" Broscăuți jud Botoșani
Grigore Vieru selectează din tezaurul nostru folcloric semnificaţii adânci,
motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spirituale. Alb/Dalb ne trimite cu
gândul la pana albită a păsării, culoarea denotă trecerea generaţiilor. Albină
simbolizeaza ,,vieţuirea
curată’’. Busuiocul este floarea
dragostei, e asociat albului şervetelor sau păretarelor. Cartea are un adevărat cult al spiritualității, iar casa
asigură o centrare cosmică. Cămaşă reprezintă esenţa vieţii
mamei, o parte din fiinţa celui dus, iar cocoşul este un simbol cosmic,
de la el începând cerul. Copacul e
mijlocitorul ideal dintre cer şi pământ, rod al ciclurilor cosmice, corabia semnifică
viaţa şi dragostea perpetuă, care nu moare. Culoarea însufleţeşte materialitatea lumii și frunza
reprezintă un nou ciclu al
vieții. Furnica sugerează irevocabilul mers al timpului, iar harpa e asociată cu
,,coarda poamei’’, inelul simbolizează legătura veşnică dintre bărbatul şi femeia ce au
creat familia. Mama este o altă
Maică Marie, un început a toate câte sunt, marea presupune trecerea pe alte
ţărâmuri.
Situată între tradiţie şi modernitate,
poezia lui Grigore Vieru se revigorează în permanenţă prin asimilarea creatoare
a folclorului, fiind modelată şi de orientările stilistice care, după spusele
lui G. Călinescu, au devenit pilonii
tradiţiei autohtone [1, p. 62] şi, împreună cu alţi factori, îi asigură
complexitatea.
Indiscutabil, creaţia lui Gr. Vieru poartă
amprenta mitologiei româneşti. El selectează din tezaurul nostru folcloric
semnificaţii adânci, motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spirituale.
Mitul mioritic al integrării în natură şi
mitul Meşterului Manole, imboldul spre cunoaşterea profunzimilor originare ale
neamului şi motivul sacrificiului uman în numele unui ideal, ideea despre
jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvârşire, ascensiunea spre zonele cele mai
înalte ale spiritului constituie esenţa culturii noastre milenare. Aceste
laitmotive s-au cristalizat în simboluri şi efuziuni lirice, s-au materializat
într-un univers de valori apropiat de „viziunea prin suflet a unui fenomen primar”
[2, p. 35]. Spiritul mitic se îngemănează cu necuprinderea cosmică în care
pulsează duhul primar de baladă, este un cântec şoptit al sufletului într-un
moment de intensă efervescenţă lăuntrică:
Din ceruri de
aproape,
Din floare de
tei,
Adun sub pleoape
Cuvintele ei
Pe o gură de
rai
Iar două, de-o
samă,
Cuvinte-n amurg
–
Iubită şi mamă
–
Pe faţă îmi
curg.
Mioriţă laie...
(Din ceruri).
Această afinitate imagistică porneşte de
la un simbol fundamental şi ilustrează în plan artistic redimensionarea mioritică
a universului. În subtila dramatizare sunt sacralizate până şi stările
sufleteşti, iar eroul liric participă la misterioasa comuniune a omului cu
universul, la iniţierea într-un grandios spectacol. Există aici o stare de
plenitudine care îngemănează creaţia cu lumina, viaţa cu moartea, dragostea cu
ura. Conceptul mitic devine în acest sens un arhetip, un simbol generator de
idei şi reflecţii lirice, un mod de a privi lumea, a aprecia creaţia, iubirea,
omenia. Jertfa Meşterului Manole implică înălţarea omului la o dimensiune
simbolică prin care se manifestă rosturile sale existenţiale, fapt ce asigură
funcţionalitatea estetică a mai multor scrieri vierene.
Astfel, însufleţit de dorul creaţiei,
cuprins de nostalgia „zidirii / construirii”, eroul liric dintr-o „mică baladă”
râvneşte spre edificarea unei construcţii asemănătoare cu cea din creaţia
populară, o construcţie „care să dăinuie veşnic”. Dar pentru atingerea
scopului, autorul răstoarnă semnificaţiile textului arhetipal, înlocuindu-le
printr-un joc al imaginaţiei sale artistice. La explorarea subtextului legendei
folclorice, Gr. Vieru conferă înţelesuri mitice unor fapte cotidiene. Cutezanţa
eroului liric de a invita toate femeile la întemeierea „construcţiei” (Care va ajunge întâi, / Pe aceea-n perete o
voi zidi) se soldează în plan interior cu o decepţie:
Iar din toate
femeile
a venit una
singură:
mama.
– Tu nu m-ai
strigat, fiule?
(Mică baladă).
Încărcătura emoţională e concentrată, în
special, în ultimul vers. Spre deosebire de alţi scriitori, Gr. Vieru renunţă
la accentele melodramatice şi reflecţiile sentimentaliste, pronunţându-se
împotriva banalizării subiectului mitic. Demnă de jertfă este, în accepţia
poetului, mama, de aceea spre ea se revarsă acel izvor nesfârşit de lumină, de
dragoste şi credinţă.
În opoziţie cu mitul folcloric, Gr. Vieru
umanizează esenţa actului de creaţie. Tristeţea coexistă cu bucuria,
deznădejdea e înlocuită printr-o emanare luminiscentă a unei iubiri
tulburătoare. Asemenea lui Manole, poetul „zideşte edificiul” versului său şi
înveşniceşte chipul mamei în turle de catedrală.
Confesiunile lui Grigore Vieru despre
mamă, asocierea ei cu elementele transcedentale sunt în legătură directă cu
mitul măicuţei bătrâne. O. Densusianu apreciază asemenea situaţie ca o tendinţă
de revalorificare a sensurilor baladei păstoreşti prin „introducerea unui motiv
curent..., al mamei care-şi caută fiul, cum un alt motiv în folclorul nostru e
acela al ascunderii morţii prin expresii figurate” [3, p. 414]. Intuind
caracterul de zeitate tutelară a vieţii, pe care-l are mama în mitologia
noastră populară, Gr. Vieru dezvoltă acest simbol şi îl sublimează, plasându-l
la o altă treaptă valorică, „între ceruri şi pământ”. Într-un alt context, mama
e asemuită stelei şi verdelui plai, ea are capacitatea de a comunica cu
elementele ancestrale şi rămâne să dăinuiască ca o stea, să „ardă” pentru tot
ce-i sfânt:
Luminând pe
rând de sus
Faţa cestui
vechi pământ.
(Steaua mamei).
Poetul îngenunchează în faţa mamei ca în
faţa unui altar, creând în jurul ei o atmosferă sacră, din care, printr-o
invocare ritualică, pornesc impulsurile vieţii. Departe de pastişa folclorică
şi de imitaţia rudimentară, autorul extrage din mitul tradiţional un vast
material de investigaţie artistică ca să măsoare, în cele din urmă, veşnicia
clipei cu tăcerea durută a mamei şi s-o regăsească şi dincolo de nefiinţă.
Dorul de mamă planează în universul imaginar al lui Gr. Vieru prin succesiunea
ritualurilor de viaţă omenească, mama se preface în stea şi în pasăre măiastră
ca să revină Pe setea inimii mele / În
chip de ploaie albastră / Coboară... // Pe tăcerea inimii mele / În chip de
spice de aur / Se apleacă... // Pe tremurul inimii mele / În chip de măr roşu /
Se clatină (O, mamă).
Laitmotivele operei lui Gr. Vieru se
suprapun iniţierii mitice, se integrează în semnificaţiile multiple ale
folclorismului, în acel ansamblu de orientări stilistice care, după cum observă
L. Blaga, concentrează trăsăturile esenţiale ale sufletului românesc [3, p.
124]. Şi mama, şi iubirea, şi creaţia sunt învăluite în poezia viereană într-o
atmosferă de taină, poetul oscilând între fabulosul mitic şi reprezentările
imaginaţiei sale creatoare. Căci nimic nu poate fi mai zguduitor şi mai profund
omenesc decât drama expusă în aceste rânduri:
Eu ca Meşterul
Manole
Femeia-mi zidii
de vie-n
pereţi.
Când am ajuns
aproape de
capăt cu lucrul,
înnebunisem
de dorul ei.
Vroiam să-i văd
ochii –
năruii zidul
până la ochi.
Vroiam să-i
sărut gura –
năruii zidul
până la gură.
Vroiam brâul
să-i cuprind,
năruii zidul
până la brâu.
Vroiam să-i
mângâi genunchii,
năruii zidul
până la
genunchi.
Vroiam să-i
sărut tălpile –
năruii zidul
până la tălpi.
(Acum aştept).
Poetul extrage din simbolistica mitului
reverii surprinzătoare, construindu-şi opera pe baza unui paradox: pe de o
parte – drama creatorului, „supliciile” actului de creaţie, pe de altă parte –
irezistibila chemare a iubirii. De fapt, Gr. Vieru nu reface esenţa tragică a
mitului folcloric, ci se raportează la mesajul acestuia, pornind de la
întrebarea fundamentală formulată de dramaturgul român Iancu Balteş „De ce
opera de artă să sugrume o viaţă şi să nu se înalţe pe o îngropăciune?”, ca tot
el să răspundă în aceeaşi manieră: fiindcă „arta e întotdeauna o înviere după
îngropăciune”.
Analiza simbolurilor şi imaginilor poetice
dovedesc încercarea de a le încadra în spaţiul miticului. Pentru aceasta, Gr.
Vieru plasează tema creaţiei într-un context erotic. Mănăstire de iubire semnifică nu numai jertfa mamei, ci şi
tendinţa personajului liric de a zămisli frumosul, e clopotul dragostei pentru
fiinţa neamului, a cărui conştiinţă de sine s-a stratificat în „sublimarea
sofianică” a sentimentelor universal-omeneşti.
În context, eroul liric al poeziei vierene
are similitudini cu personajul central al dramei lui Lucian Blaga Meşterul
Manole, care în măreţia şi disperarea lui cutremurătoare atinge culmea
sacrificiului. Expresionismul lui L. Blaga este înlocuit la Gr. Vieru printr-un
sentiment romantizat, concretizat în senzaţia unei iubiri mistuitoare. Meşterul
lui L. Blaga are o existenţă marcată de povara destinului, el este un Faust sau
un Hyperion eminescian ajuns la tragica înţelegere a menirii sale de creator,
în timp ce eroul lui Gr. Vieru, pornind şi el de la experienţa dramatică a
marilor împliniri şi deziluzii, este conturat într-o ipostază mai puţin
temerară. Astfel, el nu mai suportă singurătatea nici în faţa perenităţii unei
opere de artă, iar setea de iubire, dragostea de femeie îl copleşeşte cu
aceeaşi patimă ca şi focul creaţiei. Drama alegerii indică o stare de
alternativă, dar pentru a nu întuneca semnificaţia general-umană a
sentimentului poetul îi conferă o nuanţă contradictorie:
Acum aştept
cineva să-mi ia
capul,
ori femeia,
ori împăratul.
(Acum aştept).
Grigore Vieru extinde dimensiunile artei
tradiţionale prin intensitatea sentimentului şi condensarea emoţiei, prin
plenitudinea romantică a stării sufleteşti. Verdele ramului şi mirozna
copleşitoare a florilor de tei însoţesc trăirile eului liric în perceperea
mito-folclorică a lumii [p. 44].
La fel ca-n viziunea populară, asistăm la un spectacol-ceremonial de o
pronunţată notă dramatică, în care participă atât elementele cosmosului, cât şi
cele pământeşti. Soarele şi luna coboară din înălţimea lor solitară „printre
foi ca printre lacrimi”, „printre genele femeii” pentru a se integra într-o
atmosferă de sărbătoare şi continuă jubilaţie sufletească.
Intimizarea atributelor solare ale Universului are loc prin intermediul unor
asociaţii metaforice fireşti. Căderea aştrilor cereşti, o imagine des întâlnită
în mitologia şi folclorul românesc, se impune ca o situaţie-limită la hotarul
unor stări şi sentimente contradictorii. Nu numai soarele, ci întreg universul
capătă în poezia lui Grigore Vieru o semnificaţie mitică, îşi găseşte
resurecţia într-o procesualitate infinită:
– Cum mai luce, mări tată,
Cald şi tânăr sfântul soare!
– Acel soare, soro dragă,
Vrea să se însoare.
– Cum mai tace, mări mamă,
Floarea cea de răsărită!
– Acea floare, dulce-o mică...
Este logodită.
(Cântec).
Chiar şi în căderea florilor de tei, în „lunecarea” stelelor poetul
surprinde revelaţia mitologică a aştrilor cereşti care înveşniceşte şi
amplifică sensul solar al dragostei. Reliefăm, în această ordine de idei, nişte
ecouri ale transfigurării mitice care nu sunt altceva decât metamorfoze cu o
largă capacitate de interiorizare, imboldul păstrării matricei stilistice
într-un spaţiu poetic ce a perpetuat semnele mitologiei româneşti cu durata lor
de veşnicie şi universalitate.
Alb/Dalb
,,Alba vâlvătaie’’,
adică părul mamei din balada ,,Mioriţa’’ de N.Labiş ne trimite cu gîndul la
pana albită a păsării din poezia ,,Pasărea’’ de G. Vieru, culoarea denotă
trecerea generaţiilor: ,,Merg eu dimineaţă, în frunte,/ Cu spicele albe
în braţe/ Ale părului mamei’’. Înălbit de trecerea timpului: a îmbătrânit
mama, va îmbătrâni şi fiul, iubita şi toţi ce vin din ei,într-un neostoit
ritual al omenirii. Dar nu este o simplă trecere: părul mamei devine strună
pentru vioară. Altădată, poetul atribuie albului o conotaţie de coloral,/
Copil, să-i vezi oricând-/ în ram, în râu în toate./ Ah, cine vede albeşte/ Şi
eu ce alb mai sunt’’.
Albină
În poezia
,,Albina’’, G. Vieru aseamănă procesul creator cu lucrările albinei. Poetul
învaţă de la ea ,,vieţuirea curată’’: ,,…nimeni, nimeni nu-i în stare/ Aripa
aţi încătuşa’’, ,,Aş vrea pe drumul cel din urmă/ Să mă petreacă roiul tău’’.
Busuioc
Floare a
dragostei, busuiocul e asociat albului şervetelor sau păretarelor. El readuce,
în plan simbolic, preaplinul verii,care, împreună cu focul din vatră şi
culorile somptuoase ale covoarelor, prelungeşte frumuseţea şi intensitatea
solară averii. Motivul e prezent în poezia ,,Harta’’ de G. Vieru cu
semnificaţia de valoare spirituală: ,,Iată că la răsărit/ pământul nostru/ se
mărgineşte/ cu portretul marelui Eminescu, la asfinţitul – cu cel al marelui
Creangă, la miază-noapte – cu pătucul băiatului meu’’.
Carte
În poezia
,,Legământul’’ de G. Vieru, eroul liric întreţine un adevărat cult al cărţii
lui Eminescu, sub constelaţia spiritualăa căruia îşi recunoaşte statutul pleniopotenţiar
de poet: ,,Ştiu: cândva, la miez de noapte/ Ori la răsărit de Soare/ Stinge-mi-s-or
ochii mie/ Tot deasupra cărţii sale’’.
Casă
În poezia
,,Casa părintească’’ de G. Vieru, motivul asigură o centrare cosmică: ferestrele
deschise în univers, fântânele – sonde adînci în istorie, vântul curat şi
mirosul de brazi – oglinda sufletului şi chipului, ploaia – ritual,
floarea-soarelui – faguri de miere: ,,Acasă Patria mai liniştită este/ Şi
mai a mea’’.
Cămaşă
În poezia
,,Cămaşile’’ de G. Vieru, motivul reprezintă esenţa vieţii mamei, o parte din
fiinţa celui dus, cămăşile constituie obiecte aproape magice, ca şi cum, prin
spălarea lor, feciorul ar putea fi adus acasă. În context, cămăşile mai
sugerează viaţă paşnică: ,,Şi nu le-a îmbrăcat de mult feciorul’’.
Cocoş
În ,,Poem’’
de G. vieru, cocoşul din creasta casei face o alianţă spirituală cu păsările
călătoare, făcându-le semne de împlinire duioasă, şi este un simbol cosmic. De
la el, ca şi de la brâul albastru al casei cu care s-a încins poetul plecând în
lume, începe cerul: ,,N-aş putea spune, cum spun alţii acum/ că toată viaţa
mea, de mic,/ Am visat numai la stele/ Dar mi-au arătat cerul/ Cocoşul din
creasta casei noastre,/ nucii, stejarii,/ şi-atunci am prins dragoste de ele’’.
Copac/Pom
La G. Vieru,
acest motiv e mijlocitorul ideal dintre cer şi pămînt, rod al ciclurilor
cosmice, al comuniunii dintre cele trei regnuri, axă a lumii; el este superior
omului: ,,Aţi văzut pom să nu aibă rădăcini?/ Pom care să nu înflorească?/
Pentru că,vezi bine,/ Are alte griji, mai de seamă?/ Aţi văzut pom să
răcnească, să lehăie din frunze? Să – şi sune altfel foile, când vântul îşi
schimbă direcţia? Aţi văzut pom să zgârie cu gheara/ Icoana soarelui de sus?/
Pom să nu-i sângere frunza/ Când vine toamna şi îngheţul?’’.
Corabie
În poezia
,,Pădure. Verde pădure’’ de G. Vieru, corabia semnifică viaţa şi dragostea
perpetuă, care nu moare şi nu poate fi strivită în nici un mod: ‚,Şi-o
corabie-şi cioplise,/ Şi-n amurgul greu, de stânci,/ A plecat pe mări s-o
uite,/ Clătinat deape-adînci’’
Culoare
Culoarea
însufleţeşte materialitatea lumii, îi dă o strălucire aparte, sensibilizând
extraordinar privirea şi celelalte simţiri. În,,Muzicuşe’’ de G. Vieru, cu
culoarea e din ce mai frecvent invocată cu titlu deziderativ: ,,Vreau să ploaie
roşu,/ Vreau să ploaie galben,/ Vreau să ploaie-albastru,/ Vreau să ploaie
verde’’. E o dorinţă a eului liric de a urca în culori.
Frunză
La G. Vieru,
în textul ,, Pădure, verde pădure’’ motivul semnifică forţa dragostei,
începutul unui nou ciclu al vieţii: ,,A plecat pe mări s-o uite,/ Dar sub
lună, dar sub stea,/ Răsare la loc pădurea,/ Iar corabia-nfrunzea.’’
Furnică
La G. Vieru,
motivul sugerează povara anilor, irevocabilul mers al timpului: ,,Tot mai mică.
Tot mai mică./ Cât o floare, o furnică,/ Cât o lacrimă sub soare…/ De ce oare,
de ce oare?’’
Harpă
În ,,Ars
poetica’’ de G. Vieru, motivul sugerează pezia însăşi care poate cuprinde în
sine binele și răul. Avînd o concepţie angelică, poetul crede că poate îmblânzi
şerpii, adică duhurile rele, malefice, de aceea harpa e asociată cu
,,coarda poamei’’, simbol al vieţii şi rodului.
Inel
În poezia
lui G. Vieru, inelul simbolizează legătura veşnică dintre bărbatul şi femeia ce
au creat familia: Inelul/ din degetul tău -/ cătare prin care ochesc/
vrăjmaşul’’.
Mamă
Simbolistica
mamei în poezia lui G. Vieru este foarte bogată: ,,Ea este o altă Maică Marie,
un început a toate câte sunt,devenind Muma însăşi: patrie, grai, izvor şi alte
realităţi primordiale’’. Mama din poezia ,, Făptura mamei’’ de G. Vierueste
asemenea mamei divine care simbolizează cea mai perfectă armonie a dragostei.
Mama e perfectă asemenea stelei cu cinci colţuri, de aceea ,,iarba ştie’’ ce gândeşte;
curată, ferită de păcat, mama devine uşoară, asemenea păsării ce mijloceşte
relaţia dintre cer şi pământ. Făptura mamei e ca o sfântă Marie de pe zidurile
bisericilor, care merge pe nori,fără a simţi împotrivire, cu faţa deschisă de o
lumină internă ce se îndreptă spre oameni: ,,Uşoară. maică, uşoară,/
C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ.’’.
În poezia ,,Cămăşile’’ mama asemenea măicuţei din balada populară ,,Mioriţa’’,
nu învinuieşte şi nu blestemă pe nimeni. Ca toate mamele lumii, ea oficiază cu
acurateţe ritualul pregătirii fiului pentru hora din sat. Cât de frumos s-ar fi
petrecut acest ritual în vreme de pace.
Mare
În poezia
lui G. Vieru ,,Pădure, verde pădure’’, motivul sugerează trecerea pe alte ţărâmuri
(,,Şi-a plecat pe mări s-ouite’’), iar în textul ,,Tu’’ simbolizează cosmosul,
universul: ,,Mă las la fund de mare/ Să văd ce-ai zice tu’’).
Ochi
În poezia
,,Legămînt’’ de G. Vieru, motivul se face prezent prin sintagma
,,stinge-mi-s-or mie’’ şi sugerează viaţa, iar la I.Vatamanu se identifică
chipul matern îndurerat: ,,Bare roua-în acelaşi timp, adâncimile submarine şi
pe cele ale cerului.
Singur/Singurătate
În poezia
,,A căzut cerul din ochii tăi’’ de G. Vieru, sentimentul singurătăţii este
devastator: ,,Ca un pom doborît/ Însuşi graiul/ Parcă se aude căzând./ Doamne,
atât de singur,/ Atât de singur/ N-am fost niciodată’’. În alt text poetul mărturiseşte:
,,Îmi curge, mamă,/ Însingurarea pe trup/ Ca apa pe stânci.’’
Soare
În poezia
lui G. Vieru ,,Legământ’’, sintagma ,,răsărit de soare’’ şi ,,miez de noapte’’
sugerează efortul neîntrerupt al marelui poet M Eminescu de cugetare şi trăire
completă: ,,Ştiu cândva la miez de noapte / Ori la răsărit de Soare/
Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii sale’’.
Trandafir
În lirica
lui G. Vieru, trandafirul îi aduce eroului liric sentimentul unei bruşte şi
brutale retezări a visului şi a posibilităţii ideale de împlinire: ,,Tu care-n
grădină,/ Lângă zidul surpat,/ Erai frate cu mine/ Şi erai împărat,
Trandafirului
Referinţe bibliografice
1. G. Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1982.
2. D. Bălăeţ, Eterna regăsire,
Bucureşti, 1979.
3. O. Densusianu, Viaţa
păstorească în poezia noastră populară, Bucureşti, 1966.
4. L. Blaga, Trilogia culturii,
Bucureşti, 1969.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu