SENTIMENTUL IDENTITĂŢII ROMÂNEŞTI LA GRIGORE VIERU

Prof. Manole Mihaela – Paula, limba și literatura română, GR. II, 

Școala Gimnazială "Teofil Vâlcu" Hănești

Rezumat

Identitatea românească a fost mereu un subiect atractiv pentru filozofii români. Emil Cioran, disecând dintr-o perspectivă proprie „ispita de a exista”, va  propune chiar „o schimbare la faţă a României”. Constantin Noica dezvoltă „sentimentul românesc al fiinţei”, în timp ce Mircea Vulcănescu scrie despre „dimensiunea românească a existenţei”. Constantin Noica, pornind de la caracterul special al prepoziţiei „întru” cu sensul prim de „înăuntru”, ajunge la concluzia că „La fel ca într-un spaţiu, civilizaţia noastră a fost întru o limbă, cea latină…”.

Basarabia a avut norocul  ca, aflată sub cizma rusească, să se ivească Grigore Vieru, omul providenţial, ca rezultat al intersecţiei dintre ispitele lui Mircea Vulcănescu şi situaţiile fiinţei româneşti ale lui Noica, izvorâte din valorile verbului „a fi”.  Chinuit, sărac, crescut de mama sa, avea românismul în sânge aşa cum Iisus îl avea pe Dumnezeu.  Nici el nu-şi putea explica, iar, când a fost întrebat de Stelian Gomboş,  găseşte greu termenul potrivit, oprindu-se la cel de instinct. Regimul sovietic şi-a dat seama că românismul este un „instinct” şi a trecut  la  metode  drastice de diminuare a efectelor acestei însuşiri. Dumnezeu l-a ales pe Grigore Vieru  ca să păstreze  integri germenii acestui fenomen, vital pentru păstrarea identităţii neamului.

Grigore Vieru a fost primul care a intuit ce se va întâmpla cu limba română, cu românii şi cu identitatea românească în Basarabia. Deşi fire firavă, suferind cu plămânii,  nu se oprea, zi de zi aprinzând candela românismului. Aşa a apărut prima sa carte „Alarma” (Editura „Şcoala Sovietică”, Chişinău, 1957) în care a strecurat şi poezia cu acelaşi nume ca o atenţionare a ce ar urma să se întâmple cu limba română sub ocupaţia sovietică. Viaţa lui Grigore Vieru, atât cât a fost, s-a confundat cu două metafore adânci: a mamei şi a casei părinteşti. Mihai Milea, în Patria începe acasă (Renaşterea buzoiană – almanah 2016, p. 79), scrie: „De altfel, pe tot parcursul vieţii sale, poezia lui Grigore Vieru, a fost o revenire perpetuă acasă, la viaţa de la ţară, la casa părintească, unde mama   i-a fost ca o icoană vie. Toată viaţa sa, Grigore Vieru a tânjit după casa părintească”. Mama, ca o translatare spre România, iar casa părintească spre pământul de dincolo de Prutul care îl despărţea.

Aproape că nu există filozof român care să nu fi pus problema identităţii româneşti. Emil Cioran, disecând dintr-o perspectivă proprie „ispita de a exista”, va  propune chiar „o schimbare la faţă a României”. Constantin Noica dezvoltă „sentimentul românesc al fiinţei”, în timp ce Mircea Vulcănescu scrie despre „dimensiunea românească a existenţei”. Spune acest filozof într-o carte a sa cu acelaşi nume [1]: „Sufletul românilor se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţii, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsă de actualitate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în direcţia felului de a fi al anumitor  popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizăm sub numele de ispite”. În contextul acestei afirmaţii, Mircea Vulcănescu enumeră, fără pretenţii de exhaustivitate, de a fi considerate caractere dominante sau că ar constitui existenţe depline,  cele mai  „importante” ispite[1]:

1.      „ispita Romei – care a generat istoria culturală modernă a României, ne-a dat cronicarii, unirea religioasă şi şcoala latinistă”;

2.      „ispita greco-bizantină – îl întâmpină pe bucureştean de cum iese la Mogoşoaia”;

3.      „ispita slavo-bizantină – ne-a dat mănăstirile”;

4.      „ispita fondului nostru trac – ne-a dat pe Lucian Blaga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi autotohniştii”;

5.      „ispita franceză – ne-a dat paşoptismul funciar al întregii noastre culturi”;

6.      „ispita germană – ne-a dat reacţiunea  junimistă”;

7.      „ispita rusească – ne-a dat poporanismul şi, în parte, semănătorismul”.

Constantin Noica, pornind de la caracterul special al prepoziţiei „întru” cu sensul prim de „înăuntru”, consideră că  [2]: „…prepoziţia noastră a adus şi sensul de „înspre”, dând astfel o bună tensiune, care este de esenţa spiritului, de a fi în acelaşi timp în ceva (într-un orizont, într-un sistem) şi de a tinde către acel lucru. Astfel, prin determinările propriei sale istorii, civilizaţia noastră a fost într-un spaţiu dat”.  Şi de aici una dintre concluziile lui Noica  [2]: „La fel ca într-un spaţiu, civilizaţia noastră a fost întru o limbă, cea latină…”. Noica,  analizând rostirea românească, a ajuns la concluzia că ar fi următoarele situaţii ale fiinţei româneşti:

1.      „n-a fost să fie”;

2.      „era să fie”;

3.      „va fiind”;

4.      „ar fi să fie”;

5.      „este să fie”;

6.      „a fost să fie”.

Basarabia a avut norocul  ca, aflată sub cizma rusească, să se ivească Grigore Vieru, omul providenţial, ca rezultat al intersecţiei dintre ispitele lui Mircea Vulcănescu şi situaţiile fiinţei româneşti ale lui Noica, izvorâte din valorile verbului „a fi”.  Chinuit, sărac, crescut de mama sa, avea românismul în sânge aşa cum Iisus îl avea pe Dumnezeu.  Nici el nu-şi putea explica, iar când a fost întrebat de Stelian Gomboş [3],  găseşte greu termenul potrivit, oprindu-se la …„instinct”: „Eu nu am avut o bună pregătire naţională, ca să zicem aşa, în şcoală, dar am avut o foarte bună pregătire…nu ştiu cum să spun…ajută-mă dumneata…instinctivă, dacă e bine aşa. Deci dragostea mea pentru cuvântul românesc, pentru cântecul nostru, pentru tot ce este naţional, am moştenit prin instinct. Mie nu mi-a spus nimeni la şcoală că sunt român, că vorbesc limba română. Din contră, ei mi-au spus că nu sunt român, căci vorbesc altă limbă, cea moldovenească, dar instinctiv, strigătul sângelui mi-a spus că eu vorbesc limba română. Şi-atunci când am greşit, mai exact, se crede că am greşit,, cred unii tineri de-aici de la noi, artişti, poeţi şi, din păcate, şi din ţară, cred că am greşit, îi asigur că nu am greşit”.

            Regimul sovietic şi-a dat seama că românismul este un „instinct” şi a trecut  la  metode  drastice de diminuare a efectelor acestei însuşiri. Dumnezeu l-a ales pe Grigore Vieru  ca să păstreze  integri germenii acestui fenomen, vital pentru păstrarea identităţii neamului.

Isabel Molina, o poetă portugheză, declara Marinei Dumitrescu, într-un interviu, despre Eminescu [4]:

1.      „a fost victima circulaţiei restrânse a limbii în care a scris”;

2.      „a fost victima stării periferice a României pe continent”

3.      „este unul din rarii poeţi care merită a fi numit PROFET – stâlp al existenţei şi persistenţei unui popor”;

4.      Este egalat doar de Holderlin”;

5.      „Eminescu încarnează poezia perfect, cum România se încarnează în el”;

6.      „Portugalia îl asemuieşte pe Eminescu cu Camoes prin calitatea lor de SIMBOL, omniprezenţa lor în conştiinţa naţională”;

7.      „Mai poate fi asemuit cu alt poet portughez: Antero de Quental, după sfârşitul său tragic şi a atitudinii lui faţă de lume”.

Ce altceva a fost Grigore Vieru, decât un  alt Eminescu  al  neamului, îmbibat de sentimentul identităţii româneşti în Basarabia?  Un transfer din perspectiva celor cinci componente ale „ethnos”-ului, concept introdus de sociologul italian  C. Tullio-Altan şi descrise în [5], („epos – transfigurarea simbolică a elementelor legate de memoria trecutului; logos – limba ca simbol al definirii etimologice a colectivităţii; ethos – sacralizarea unui nex normativ şi instituţional care stă la baza organizării grupului; genos – patrimoniul genetic legat de origini comune; topos – teritoriul ca imagine simbolică a patriei-mume, matricea comună care a generat stirpea, viţa”) ale afirmaţiilor poetei Isabel Molina despre Eminescu spre Grigore Vieru , ar constitui o egalitate simetrică. Despre  poetul basarabean s-ar putea pune problema, fără a greşi, în termenii puşi despre Eminescu: „a fost victima restrângerii circulaţiei limbii române în spaţiul sovietic”; „a fost victima impunerii unei stări periferice a Basarabiei de către Rusia”; „merită a fi numit PROFET –stâlp al existenţei şi persistenţei românismului în Basarabia”; „egalează pe Eminescu”; „Basarabia şi românismul se încarnează în el”; „SIMBOL, precum Eminescu”; „omniprezent în conştiinţa naţională”; „poate fi asemuit cu Eminescu după sfârşitul său tragic şi a atitudinii faţă de lume” etc.

Grigore Vieru a fost primul care a intuit ce se va întâmpla cu limba română, cu românii şi cu identitatea românească în Basarabia. Deşi fire firavă, suferind cu plămânii,  nu se oprea, zi de zi aprinzând candela românismului. Aşa a apărut prima sa carte „Alarma” (Editura „Şcoala Sovietică”, Chişinău, 1957) în care a strecurat şi poezia cu acelaşi nume ca o atenţionare a ce ar urma să se întâmple cu limba română sub ocupaţia sovietică. Ştefan Tudor îşi aminteşte [6]: „În primii ani de după război (1945-1946), în centrele raionale şi în oraşele din Moldova au existat cursuri de învăţare a limbii române (pe atunci zisă moldovenească) pentru cadrele de partid şi specialiştii trimişi aici din alte republici. Şi acei veniţi nu numai că ne învăţau limba, dar îşi duceau micuţii la grădiniţele româneşti. Era ceva firesc. La Chişinău, de exemplu, în 1946  funcţionau 17 grădiniţe româneşti şi o singură grădiniţă româno-rusă.

În 1947 însă, din reavoinţa cuiva de la Chişinău sau poate a cuiva de la Moscova, a fost sistată predarea cursurilor de învăţare a limbii române. Tot atunci e pecetluită şi soarta grădiniţelor româneşti: în scurt timp au dispărut toate una câte una, fiind transformate în instituţii preşcolare ruseşti.  În 1957, regretatul poet Grigore Vieru editează prima sa carte de versuri cu titlul sugestiv Alarma!

Continuă Ştefan Tudor: “Peste doi ani, în 1959, la Chişinău este înfiinţată (după mai bine de un deceniu) o grupă de grădiniţă cu instruire în limba română. În calitate de educatoare la acea grupă este angajată doamna Grigorcea (din păcate, i-am uitat prenumele), invitată de la Călăraşi, întrucât cadrele didactice de la Chişinău, speriate de represiuni şi de rusificare forţată, îşi pierduseră speranţa în reînvierea grădiniţelor româneşti. Grupa în cauză cuprindea copii de toate vârstele (de la un an şi jumătate până la 7 ani) şi a fost amplasată în incinta unei grădiniţe ruse din spatele Casei Scriitorilor de azi. De la doamna Grigorcea am aflat că cel mai mult s-au zbătut să deschidă această grupă Grigore Vieru, Vladimir Beşleagă şi Mitrofan Vatavu. Aşa tineri cum erau, abia ieşiţi din universitate, ei au avut curajul să înfrunte autorităţile comuniste odioase pentru a recuceri dreptul picilor băştinaşi la limba maternă. Doamna Grigorcea mi-a povestit cât de des, cu câtă dragoste şi voie bună venea Grigore Vieru la acel buchet de copilaşi să le citească versuri, poveşti, povestiri. Poate că atunci au şi început să izbucnească din inima poetului extraordinarele sale versuri pentru copii, care nu au asemănare în întreaga literatură română, în afară de câteva poezii foarte cunoscute ale lui Eminescu. Educatoarea Grigorcea însă mai avea nevoie şi de scenete, de scenarii pentru toate sărbătorile anului, pe care nu putea să le găsească nicăieri. Căci mai toată literatura didactică se edita în limba rusă. Şi, bineînţeles, muncea Grigore Vieru. Nopţile lui se transformau în raze de lumină, de bucurie pentru copii şi părinţi”.

Şi viaţa lui Grigore Vieru, atât cât a fost, s-a confundat cu două metafore adânci: a mamei şi a casei părinteşti. Mihai Milea, în [7], scrie: „De altfel, pe tot parcursul vieţii sale, poezia lui Grigore Vieru, a fost o revenire perpetuă acasă, la viaţa de la ţară, la casa părintească, unde mama i-a fost ca o icoană vie. Toată viaţa sa, Grigore Vieru a tânjit după casa părintească”.

Mama, ca o translatare spre România, iar casa părintească spre pământul de dincolo de Prutul care îl despărţea.

BIBLIOGRAFIE:

[1] Vulcănescu, Mircea Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei culturale Române, Bucureşti, 1991;

[2] Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978;

[3] Gomboş, Stelian,Poetul Grigore Vieru – Apologetul şi Mărturisitorul, în Lumea credinţei, ianuarie, 2016);

[4] Dumitrescu, Marina, Cu Isabel Molina despre Eminescu, în România literară nr. 21 din 2015;

[5] Arpenti, Doina, Rolul limbii în formarea identităţii culturale în contextual migraţiei, în Revista Limba Română, anul XXVI, nr. 1-2 din 2016;

[6] Ştefan, Tudor, Alarma!, în Revista Limba română, anul XIX, nr. 1-4, 2009;

[7] Milea, Mihai, Patria începe acasă în Renaşterea buzoiană – almanah 2016, p. 79.