Prof. Angela Chiriac,
Școala Gimnazială Nr.2 Botoșani
Motto:„Mama este începutul tuturor
începuturilor.” (Grigore Vieru)
Simbol al încercării de
renaştere spirituală şi naţională în Basarabia postbelică, cum afirma criticul
literar Eugen Simion, Grigore Vieru a scris o poezie cu rol mesianic, cuvântul
devenind apel, esenţă a unei gândiri focalizate, grefată pe acele elemente ce
intră în componenţa valorilor care includ ţara, neamul, vatra. Poezia lui Vieru
nu este estetizantă sau experimentală, este în primul rând trăire.
Conceptul de ,,feminin” în viziunea lui Grigore Vieru, din perspectivele
realizării sale poetice, trimite către mai
multe tendințe de abordare.Conceptual, femininul semnifică, ontologic, naşterea vieţii,
perpetuarea ei. Fenomenologic, femeia realizează creşterea, educaţia şi
asigurarea formării generaţiei tinere, efectuându-se astfel transmiterea
tuturor competenţelor de viaţă. Estetic, femininul este simbolul existenţei în general, al frumuseţii şi al iubirii. Aceste stări fundamentale fac parte din valorile perene ale omului.
Mama, ca motiv fundamental
al poeziei lui Vieru, cunoaşte numeroase întrupări stilistice, de la
confesiunea directă, abia ascunsă în mantia versului şi studiul diverselor
motive, până la un anumit hermetism folcloric: „Uşoară maică, uşoară,/ C-ai
putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ./ În
priviri c-un fel de teamă/ Fericită totuşi eşti/ Iarba ştie cum te cheamă/
Steaua ştie ce gândeşti“ (Făptura mamei).
De multe ori, mama şi
pământul, ţara, limba în care vorbeşti se confundă în creaţia literară a
poetului basarabean. Respectul pe care-l doreşte păstrat pentru limbă şi ţară
reprezintă nu doar un demers poetic, sublim în sine, ci un act de înfăptuire a
dreptăţii. De limba maternă, izvorul viu al lacrimii de mamă nu te poate
despărţi nici chiar moartea: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi
limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Iar
bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul e mai
vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar
în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici
râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău
în faţă, / Tu taci atunce/ Tot în limba ta“ (În limba ta).
Pentru
Vieru mama e patria, mama e cuvântul (logos), mama e libertatea, demnitatea națională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii. Asemenea războinicilor-strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, şi Grigore
Vieru nu se teme de moarte, ci numai de suferinţa Mamei-Ţară: De moarte nu mă tem,/Mă
tem de suferinţa mamei/De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem,/Dar cine,
cine, dulceo, / Iubi-te-va mai mult?”(„Doină”)
Patria-Mamă
este pentru eroul liric al lui Grigore Vieru aroma, aurul desfăşurării vieţii
zi şi noapte: ,,Piatra asta e o pâine caldă./Vântul ăsta e un vin domnesc./şi
pelinul – busuioc sălbatic.//Vine ziua aurindu-mi pâinea./Vine seara
aromindu-mi vinul./Vine mama îndulcindu-mi gândul.”(Dar mai întâi).
„Făptura
mamei” are, pentru Vieru o proiecţie cosmică: „Uşoară maica, uşoară, / C-ai
putea să mergi calcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Mama
trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui.
În
poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeaşi ambivalență ca şi în cele ale mării
şi pământului: viaţa şi moartea sunt corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din
pântecul mamei; moartea înseamnă reîntoarcerea în pământ. Mama este simbolul
adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îl
însoţesc.
Iubirea de mamă va trece, prin taina cununiei, către iubirea de femeie. Nu
există practic o înstrăinare faţă de iubirea de mamă, ea va rămâne întipărită
în fiinţa poetului. Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea
fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre
elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul
existenţei.
În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din
care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a
unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul
supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în
care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi
nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca
nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi
şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia
mea dintâi.”(Când).
Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii.
Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi
inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este
însăşi iubita.
În poemul Leac
divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul unei
sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu însăţi din
lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.// Iubire!
Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării mele/ Tu
nu plângi lacrima – o naşti” iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni
sacre. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga
poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din
care poetul crede că se trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte
angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima.
Femeia, aşezată în planul cosmic, generează
prin candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată
sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al
posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul
de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a
mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană dragă poetului: pe
tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.
Grigore Vieru a fost ,,copilul”
patriei sale, patrie pe care a văzut-o întotdeauna ca pe o mamă.De multe ori în
poezia sa mama este ființa cu care se identifică patria și limba.
La Grigore
Vieru, patria- mamă este pretutindeni. Piatra, râul, pământul şi copacii rămân
în pozia lui Grigore Vieru componentele patriei. Dragostea pentru mamă este sinonimă
– în termeni superlativi – cu iubirea de patrie: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/
Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări
albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre./ (…) Basmaua –/ Steag,/ Zvâcnind/
Ca inima…/ Mamă, / Tu eşti patria mea!” (Mamă,
tu eşti…).
Mama nu este prezentată ca o ființă solitară ci întotdeauna
numele ei este legat de momentele, locurile și ființele dragi din viața
poetului. Acest lucru este ilustrat și în poezia ,,Buzele mamei”: ,,Iar buzele tale sunt, mama,/O rană tăcută
mereu,/Mereu presurată cu țărna/Mormântului tatălui meu”.Imaginea pe care o plăsmuiește
mamei este una ce capătă dimensiuni hiperbolice: ,,Mamă,/Tu ești patria
mea!/Creștetul tău-/Vârful muntelui/…Ochii tăi – Mari albaștri/Palmele tale-/Arăturile
noastre”
Mama este un Demiurg care recreează
universul, care are acolo un loc bine stabilit, iar plecarea sa ar echivala cu
dezintegrarea lui. Ea este ființa care oferă echilibru universului domestic.
Mama este asemenea ,,Luceafărului” lui Eminescu, care se metamorfozează, este
elementul primordial care înlesnește existența poetului:,,Mama intră-n
mare/Asfințire lină/Sfintei mari întinderi/Cuvios se-nchină.”
Dincolo de teme, sacre sau profane,
ceea ce conferă o frumuseţe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conştiinţa
valorii imense a limbii. Nu contează
faptul că această preţuire exacerbată se datorează unor circumstanţe istorice;
important este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase
şi redându-le autoritatea originară.
La auzul
melodioasei limbi materne, totul se opreşte, mirat de frumuseţea sunetelor ce
curg. Izvoarele încetează să susure, pădurile să foşnească, iar păsările se
opresc pentru o clipă şi ascultă, ele se inspiră, căci, pâna la urmă,
acasă, limba, în accepţia poetului, este aidoma unui cântec; ,,piatra e o pâine
caldă” , ,,vântul e un vin domnesc”, iar
,,pelinul-busuioc sălbatic”.
Limba este o expresie a unor simţiri
profunde şi, totodată, un puternic liant
între oameni.Prin limbă omul plânge şi cântă, iubeşte şi blesteamă,
mângâie şi adoră, spune şi arată, creează şi gândeşte. Limba, prin forma
feminină a cuvântului, semnifică existenţa noastră perenă, rodul acestei
existenţe – creaţia, valoarea sacră a
acestei creaţii colective a poporului nostru.
Frumuseţea mamei este echivalentă câtorva simboluri fie ale
astralului, fie ale teluricului, îngemănarea acestora conturând idealul de
frumuseţe maternă: „Mamă, de-ai fi o stea în cer lină,/ Te-aş găsi după lumină/
(…)// De te-ai face spic secară,/ Te-aş găsi după povară/ (…)// De-ai fi-n
codru o păsăruică,/ după glas aflate-aş, muică/ (…)// De te-ai face-n văi o
floare,/ Te-aş găsi după suflare,/ Spune-ţi-aş vorbe cereşti:/ “Muică, tot
frumoasă eşti!” (Mamă, de-ai fi o stea)
Ca şi la Eminescu, în lirica lui Grigore Vieru femeia – în
ipostaza mamei – este înfăţişată atât uman, cât şi împrumutând din atributele
celest-astralului. Latura umană este preponderentă. Astfel, văduvă de timpuriu,
mama poetului este evocată ca fiind o femeie evlavioasă: „Mama mea viaţa-ntreagă/
A trăit fără bărbat./ Singuri prea eram în casă/ Ploi cu grindină când bat.//
Mama viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi-ntre
unul Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-însul,/ Ca-n albastru văzul ei.” (Autobiografică)
Evocându-şi mama, poetul îşi aminteşte că aceasta era o
croitoreasă pricepută şi „cântecul” maşinii de cusut a fost cântecul său de
leagăn. O părticică din fiinţa ei a trecut şi în cămăşile sau năframele
zămislite: „Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe la margini/
Cu lacrimile mamei.” (Cântec cu acul)
Biografia lui
Grigore Vieru confirmă adevărul că poezia sa vine din suferinţa mamei, a
satului situat într-o istorie a batjocoririi religiosului, în care profesorul,
educatorul, preotul sunt alungaţi sau obligaţi să recunoască valorile noilor atitudini,
impuse de regimul totalitar.
Studierea biografiei
lui relevă faptul că încă din perioada studenţiei el înţelege rolul
scriitorului autentic, constând în a-l înlocui pe preot, pe dascăl, pe filosof.
La Grigore Vieru, până şi Dumnezeu vorbeşte limba adevărată a neamului, pe care
doar poeţii au curaj a o rosti, chiar dacă lira le este în lacrimi. Numai
în izvorul mare al lui
Dumnezeu cel rătăcit şi nefericit găseşte casa străveche.
Această poezie, cu
elemente şi constructe sacre, ne determină să-l considerăm pe Grigore Vieru un preot al neamului său,
un patriarh al limbii române, al limbii mamei, al limbii divine.
Referinţe bibliografice:
Cimpoi Mihai. Grigore Vieru – poetul
arhetipurilor,Iaşi, Princeps Edit, 2009
Codreanu Theodor, Duminica mare a lui Grigore
Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010
Corbu Daniel. Escale în Panteon – portrete
critice, Iaşi, Princeps Edit, 2009
Gorban Paul. Mişcarea în infinit a lui
Grigore Vieru, Iaşi, Princeps Edit, 2011
Vieru Grigore , Liniştea
şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2006
Vieru Grigore Taina care mă apără, Ed. Princeps
Edit, Iaşi, 2008
Vieru Grigore: “Radacina de foc”, Ed.Univers
Bucuresti,1988
Vieru Grigore, Taina care mă
apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008
Vieru Grigore, Taina care mă
apără, opera poetică, editie de Grigore Vieru si Daniel Corbu, prefată de
Mihai Cimpoi, postfată de Theodor Codreanu, Editura Princeps Edit, Iasi,
2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu