La margine de pâine...

Numele, prenumele: Păduraru Daniela
Disciplina: Limba și literatura română
Gradul didactic: doctor

            Articolul prezintă o abordare simbolică a unor creații ce aparțin poetului Grigore Vieru și anume raportarea la semnificația pâinii percepută ca destin. Aspectele deduse conturează raportarea la punctul de pornire și se constată valențe ale simbolului anunțat: jertfa, dăruirea, rostul, unicitatea manifestării, echilibrul vieții și regăsirea sinelui prin reiterarea năzuinței.

            Slovele creației  lui Grigore Vieru se regăsesc adânc păstrate în conștiința unui neam și în dorul pentru un sâmbure de rădăcină al românescului din care s-a născut. Pagină cu pagină, se desprind valori  în care se conține fiecare într-o adiere a înțelegerii poeticului desprins din idee, trăire, dor, frunze, pâine, trandafir sau ram.  La o primă lectură a textelor, se deschide treptat un univers conturat de labirintul-trandafir al unui destin-pâine ce se înalță, pornind de la albul-casă, spre verdele-ram al unui măr-cunoaștere spre copacul-om ce se va reitera din sămânța-viața prin huma-omenesc într-un izvor cu menirea privighetorii-creație.
            Simbol ,, al hranei esențiale"[1], pâinea se raportează la două aspecte ale existenței omului, material și spiritual, desemnând, în același timp, ideea de rost, predestinație sau viață, în general. Din creațiile lui Grigore Vieru, se desprind semnificații care conturează în jurul unui destin-pâine etapele devenirii umane. Rostul  destinului se valorifică prin izbândă: ,, Semăna pădurea toată, / Din grâu pâine a gătit."[2]Asociată pâinii, ideea de viață și, în același timp, de esență a vieții unui om, se desprinde din versurile: ,, Locuiesc la marginea/ Unei pâini./ La mijlocul ei - / Dragostea mea pentru voi."[3] Ieșirea din lume, se raportează la margine, iar esența iubirii aproapelui, ceea ce constituie menirea fiecăruia, se evidențiază prin simbolistica mijlocului de pâine, al miezului. Starea de echilibru a ființei se definește prin ritualul sacru al facerii de pâine, asemenea unei meniri la venirea pe lume, un reînceput al descoperirii celor doi: ,, Draga mea coace pâine./ Semn că mă iartă, mă iartă."[4]
            Percepută existențial, esența dăruirii se nuanțează prin menirea pâinii, aidoma rostului în lume și, prin dobândirea căruia, se deschide o veridică raportare la cunoaștere: ,, Atingeți cu raza pâinii / puternicul zid al dinților săi / și zidul se va deschide singur."[5] Ca o continuitate a acestor aspecte, pâinea este asociată destinului celui care creează și se dăruiește pe sine lumii: ,, Să cânți într-o pâine / nu e ușor. Nu e ușor/ să cânți / în ceața ei albă." Menirea creatorului este percepută, uneori, ca o deziluzie, ca o neregăsire în lumea de care aparține: ,,Pitisem cheia unui cântec,/A unui dor neterminat, / Pitisem cheia sub o pâine/ Și fără grijă am plecat. Căci toată lumea pâine-avea. / Cine să caute sub ea?!"[6] Tumultul existenței, materialul, aparențele fără esență și reducerea vieții doar spre profan duc spre conștientizarea unicității eului creator raportat la tot ceea ce înseamnă lumesc: ,, Iartă-mă, Doamne, / că-ți hulesc pâinea.../ Dar orice pită / e o gură fără cuvânt. / Nu te mai pot vedea/ de atâta fum / în care pâini se coc! / [...] Stăpâne, / mi-e gura pecetluită / c-o pâine."[7]
            Simbol al devenirii umane, mama se asociază pâinii prin ideea jertfirii de sine pentru izbândirea celorlalți: ,, cu spada străveche a miresmei de pâine, / pâine pe care o scoți în genunchi din cuptor."[8]Aspectul se nuanțează și în versurile: ,,Un fulger în noapte/ A luminat chipul mamei/ Și fața pâinii; / Aflată pe masă. / Se rugau parcă-amândouă."[9] Destinul matern este definit prin dăruire și năzuință: ,, Nu mai vine, mamă, /nimeni din urmă, / afară de pâinea ta/ învelită-n ștergar/ și cerul din spate, / eliberat/ de frunzele mari./ Doamne, / cât cer / deasupra unei singure pâini!"[10]. Ipostaze ale jertfei pentru zidirea umană, destinul-pâinii se conține în menirea-mamă, care deschide drumul inițierii prin dăruirea esenței ce urmează a fi valorificată prin har și oferire lumii pentru o izbândă spirituală: ,, Când pâine-mi da cu miezul alb/ În fața ta"[11].Valorificarea existenței are un scop și anume de a aduce prinosul necesar altarului matern pentru mulțumirea primirii darului vieții: ,,Tai pâine/ Ș-o bucur pe mama."[12]
            Conturat prin esența cuvântului, destinul eului creator se conține în dăruirea sa lumii. Pragul trecerii de la profan la sacru este jertfa maternă echivalentă destinului-pâine  ce oferă lumii omul-măr care își recapătă verticalitatea, pierzând, prin cunoaștere, aspectul pomului cu rădăcinile în sus. Toate aceste aspecte ,, transferă cititorul într-un timp sacru de duminică"[13], din care se desprind uimirea în fața creației și recunoștința adusă creatorului.

           

Bibliografie:

1. Bantoș, Ana, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, Editura Fundației Culturale Române, București 2000.
1. Chevalier, Jean, Alain, Gheerbrant, Dicționar de simboluri (mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere), în 3 volume, Editura Artemis, București, 1995.
2. Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Editura Univers, București, 1988.

           

---

[1] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri în 3 vol., Editura Artemis, București 1995, vol. III, p. 103.

[2] Grigore Vieru, Rădăcina de foc, Editura Univers, București, 1988, p. 81.

[3] Ibidem, p. 193.

[4] Ibidem, p. 77.

[5] Ibidem, p. 204.

[6] Ibidem, p. 215.

[7] Ibidem, p. 212.

[8] Ibidem, p. 102.

[9] Ibidem, p. 148.

[10] Ibidem, p. 145.

[11] Ibidem, p. 91.

[12] Ibidem, p. 158.

[13] Ana Bantoș, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, Editura Fundației Culturale Române, București 2000, p. 67.