Prof. Înv.Primar Monica Buză ,grad
I,
Liceul de Artă „Ștefan Luchian” Botosani
De- a lungul timpului , scriitori
precum: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Mircea Cărtărescu , Stoian G. Bogdan, Grigore
Vieru au scris şi au dedicat pagini întregi femeii si iubirii . Desigur,
fiecare poet în specificul liricii sale. La Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în
celelalte cazuri tematice, un loc
esenţial, ontologic.
Astfel,
iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică.
Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea
este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui
Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat
caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări
care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii;
dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de
aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată.
De-
a lungul timpului , scriitori precum: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Mircea Cărtărescu , Stoian G. Bogdan, Grigore
Vieru au scris şi au dedicat pagini întregi femeii si iubirii . Desigur,
fiecare poet în specificul liricii sale. La Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în
celelalte cazuri tematice, un loc
esenţial, ontologic.
Astfel,
iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică.
Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea
este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui
Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat
caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări
care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii;
dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de
aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor,
/ să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe
mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n
lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi”. Încredinţarea
vieţii iubitei este în lirica viereană unul dintre cele mai sincere şi
cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina
cununiei. Momentele folcloristice prezente în poezia lui Grigore Vieru
accentuează ideea că bărbatul, prin taina cununiei, umple golul unor inele cu
viaţa dimpreună, viaţa de cuplu, viaţa de creaţie divină.
Grigore
Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui
aflat sub taina dorului. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o
logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu
preocupat de găsirea imaginii (canonice a) acelui Unic. Acest unic vierean stă
sub ideea de locuire întru moralitate. El se pronunţă pentru două tipuri de
iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de
expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei
relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică
(eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate
dorul faţă de natură. În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru
divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale.
Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ
universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei,
arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite,
a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e
drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//-
O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” . Astfel se face că, ipostaza dominantă în
lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată
mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei
suprem – până şi dincolo de moarte. După cum aici, pe pământ, buzele celor doi
îndrăgostiţi rostesc odată cuvintele dor, plai, iubesc, „muşcă odată din acelaşi
măr / sau din acelaşi pelin”, „amândoi odată” „se apleacă” „peste leagănul de
alunel”, iar degetele lor stau strânse împreună în acelaşi inel, - tot aşa şi
atunci când se vor călători pe alte tărâmuri ei vor creşte două spice coapte,
ce se vor sprijini, îndrăgostite, frunte-n frunte.
Din
lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a feminităţii, în care poetul
atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin
universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi, având la braţ mama şi
iubita. O bandă de drum este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar
cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte veşnica iubită. Poetul aflat între mamă
şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către
bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece
către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al
mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde
al iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine
superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit
dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre.
Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o
anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă.
Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de
femeie. Galbenul sugerează, pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de
altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea
culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea
acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în
poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat
scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele
vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar
umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.Într-un aforism Grigore Vieru
zice: Să-i dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei
tale mame – asta vrea dragostea. Se vede că Grigore Vieru dă gir unor politici
contemporane instituind, dincolo de ideea de drept al femeii la cuvânt, o
justiţie ce ţine cont de principiile morale (kantiene). Pe drumul verde, drumul
păşirii împreună cu iubita, se instituie transferul temei maternităţii.
Încrederea totală şi sinceră în iubire va aduce îndrăgostiţilor, prin har şi
rugăciune copilul pe care-l vor, cum se întâmplă în poemul Rugă: „Acestei femei
suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i sânii cu lapte/ Şi adu-i copilul
ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele pete frumos/ Ca frunza de aur a
toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să guste şi dânsa/ Rozul bucetelor
măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn adâncul ei păr.// Umple cu floarea
pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul de mamă/ Acestei frumoase femei.
Tot
ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge
iubita devine goană întru cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o
caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi
energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate.
Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte
oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate
şi o mare inocenţă sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali
descendenţi ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri
ale versurilor sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o
deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales
a acelor al căror viu izvor este folclorul.”. Or, muzicalitatea vine atunci
când îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de
sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru
comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia,
armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat
şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni
fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă
o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii .Relaţia care
se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă
semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se
trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din
care izvorăşte lacrima. Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin
candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura
de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare,
naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în
care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită,
într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi
alte veşnicii.
Tragicul
apare la tot pasul în poezia lui Grigore Vieru, chiar şi atunci când poetul
vorbeşte despre iubire, despre dragoste. Acest tragism poartă vina păcatului
originar, din care fiecare chip îşi trage oglinda spartă. Acest tragism este al
fiinţei în general. În el condiţia umană e pusă sub semnul angoasei şi al
morţii. Îndrăgostitul aleargă către marea taină a iubirii oferind toate
izvoarele ascunse, însă atunci când ajunge în faţa ei se izbeşte de necuprinsa
întindere a libertăţii, în care dragostea îşi poartă stelele ca pe-o mare
sărbătoare. În fond, dovada iubirii, e atunci când cel aflat în dragoste se
dăruieşte cu fiinţa lui marelui cosmos, adică cel care iubeşte femeia va iubi
de fapt sensul şi chipul nesfârşit al naturii, aşa cum se întâmplă în poemul
Iubito: „Ceea ce, neauzit,/ Din ramură cade/ Sunt frunzele noastre./ Dar
mărul?/ Mărul de aur?/…/Ceea ce, clar,/ Spre mare aleargă/ Sunt izvoarele
noastre./ Dar marea?/ Întinsul ei liber?/…/Spartă zace oglinda / Zilelor în
care / Uluit descopeream/ Chipul tău fără seamăn,/ Dragostea./ Sunt ochii mei
şi-ai tăi/ Cei care trişti acum/ Spre tăcere se-nchid./ Tăcere/ Căzând pe
tăcere se-aude.// Iubito!”
Glasul
poeziei vierene de dragoste se conturează cu semnificaţii dintre cele mai
înalte şi mai adânci, din care asimilăm fiinţa întreagă a iubirii; că în ciuda
simplităţii aparente ce înfăţişează discursul poetului, avem de-a face cu un
poet care nu falimentează tema iubirii, ci dimpotrivă o revigorează şi îi dă acesteia
un statut nelimitat de naşteri discursive, un loc din care cu fineţe şi
delicateţe apar noi raporturi axiologice.
Poezia
lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către
inima cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care
se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii
sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.
Bibliografie
Ion
Ciocanu, Dreptul la critică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu