„Eu sunt un poet liric, chiar tragic”
Grigore Vieru
Prof. Dr. Diana Sofian,
Liceul cu Program Sportiv Botoşani
„Zeu încorsetat de împrejurări”, omul se subpune vremilor, iscodind
mereu, însă, „blestematele chestiuni insolubile” şi raportându-se la ele prin
modul în care pune în faptă propria viziune asupra lumii. Glisând între
adevărurile personale şi unitatea universului interior al „trestiei
gânditoare”, el se aşază în limitele unor categorii tipologice definitorii
care-i structurează personalitatea şi-i conturează orizontul sufletesc:
iubirea, viaţa, patria, neamul, limba, mama, credinţa, timpul, moartea.
Problema morţii este o constantă a gândirii umane, ea constituind temă de
meditaţie filosofică şi religioasă, dar şi de izvorâre artistică a sufletului
pictorilor, sculptorilor, scriitorilor. Mitologiile se raportează diferit la
problematica morţii, dar un element comun al lor ar fi ideea de trecere spre o
altă existenţă În mitologia greacă, de exemplu, moartea apare sub figura zeului
Thanatos, fiul zeiţei primordiale Nix (Noaptea) şi fratele zeului Hypnos
(Somnul). La romani, echivalentul era o zeitate feminină – Mors. El se opune vieţii, făcând-o să dispară, dar este
şi simbol al regenerării.
E cu atât mai vibrantă în expresia poeţilor lirici, a poeţilor care
„sporesc a lumii taină”, unind, ca şarpele Ouroboros, începutul cu sfârşitul
într-o eternă curgere..
Oamenii se tem de moarte, de misterul ei, „de veşnicia ei”,
împotrivindu-se acestei schimbări care-i răpeşte în necunoscut. Fiecare
perioadă culturală şi literară a avut propriile reprezentări ale morţii: de la
calmul antic atins de melancolie la sensibilitatea medievală în faţa
macabrului, de la tentaţia somnului veşnic („Vino somn ori vino moarte, pentru
mine e totuna”, spune poetul nepereche) la sonurile simboliste pline de
angoasă, ori la interogarea rolului ei în devenirea firească a sufletului, la
moderni.
Moartea e universală, toţi murim, dar fiecare moare singur – un adevăr
care, atunci când îl conştientizezi, te pune cât se poate de direct în relaţie
cu viaţa şi cu adevărurile proprii, un adevăr care te moralizează.
O astfel de abordare se poate observa şi în lirica lui Grigore Vieru: deşi
nu este o temă obsesivă, moartea este o modalitate de relaţionare cu viaţa,
credinţa, convingerile morale şi, nu în ultimul rând, cu dragostea, în toate
formele sale:de mamă, de neam, de iubita-soţie, de copii, de prieteni, de
viaţă.
Cred că esenţială, în perceperea tensiunii lirice, este aşezarea dintru
început sub buchetul de simboluri ale poeziei Nu am, moarte, cu tine, nimic din volumul consacrat Erosului: Făgăduindu-mă
iubirii. Se observă, încă din titlu, ideea de raportare, prin transmiterea
mesajului liric sub formă de dialog. În această formă pe cât de simplă în
aparenţă, pe atât de complicată în substratul de imagini şi sensuri, poetul îşi
exprimă o viziune tulburător de originală şi de un calm acut: asemenea
Luceafărului, moartea nu poate muri, căci nu s-a născut dintr-o mamă, dar
tocmai de aceea i se refuză bucuriile simple şi profunde ale apartenenţei la o
familie, ale dăinuirii prin urmaşi. Poetul nu se teme de moarte, nu o blestemă,
ci o pune pe acelaşi plan cu lumina veşnică. Această cealaltă faţă a vieţii nu
merită celebrată, însă, ci, cel mult, ea este demnă de milă. De aceea Vieru se
arată cel mult condescendent în indiferenţa faţă de moarte, pe care nu o
sfidează, ci o ignoră, înţelegându-i limitele: ea nu vine din fiinţă şi nu
naşte fiinţă, ea nu cunoaşte căldura, grijile şi bucuriile unui cuib, e
stingheră şi nefericită în veşnicia ei.
Toate ale vieţii, la Vieru, înving moartea. În primul rând, iubirea: în poezia Feminină, iubirea dăinuie în timp,
dincolo de moarte: „Te-am iubit aşa de tare/Te-am iubit aşa de-aproape//Şi aşa
de înainte/mai departe de morminte!” Ea e chiar prilej de tachinare în jocurile
dintre îndrăgostiţi: „Să mor aş vrea
întâiul,/Să văd ce-i zice tu”, ca în poemul Tu.
În poezia intitulată chiar Joc,
partenerul ce trebuie învins, păcălit, e
moartea însăşi: poetul o învinge prin muncă („am meşterit”), prin ajutorul dat
vieţii („Ci eu în groapă am pus un cireş”), prin artă („La flacăra ei”am scris
cântecu-acest”), prin puterea imaginaţiei („M-am prefăcut/ că mp aflu pe-o
stea”).
Filosofii spun că moartea celuilalt e pentru noi o repetiţie a morţii
proprii, că plângem morţii de mila propriei stingeri, dar poetul Grigore Vieru
arată că durerea la gândul morţii mamei
este mai mare decât grija de propria dispariţie. Pentru întârzierea acestei
pierderi, poetul se adresează forţelor naturii: ploii, codrului, ierbii,
muntelui. Acesta din urmă, cu masivitatea sa protectoare, dar şi apăsătoare,
este rugat să „sărute” şi să „apere de moarte ochii mamei”, imagine teribilă,
joc subtil între forţă şi fragilitate.
Moartea este văzută ca un „năvălitor” („Ah, cine ştie/Din care
parte/Poate năvăli moartea!”), a cărui clipă e necunoscută omului şi care poate
invada trupul şi spiritul, oricât de apărate s-ar crede prin frumuseţea şi
tăria acestora.
Locuitori cu noi ai aceluiaşi pământ, morţii nu sunt, la Vieru, fiinţe de
dincolo, ci ei sunt, paradoxal, propriii noştri urmaşi: „Morţii sunt/Ca nişte
copii/Şi fiecare/ Îşi are morţii săi”. Descriind ritualurile de trecere cu o
fină stăpânire a tehnicii alegorice, poetul sugerează încă o dată legătura
dintre Eros şi Thanatos: morţii trebuie sărutaţi pe frunte, iubiţi şi vegheaţi
în „leagănul lor de lut”.
Copiii pământului, oamenii vii, pot fi cuprinşi de boli „mai grave decât
moartea”: de macularea purităţii, de minciună, de pofta de crimă împotriva
vieţii: „Şi moarte picură din nori/Şi chiar izvorului îi vine/Un fel de greaţă
uneori.”. Acestora, poetul le opune ca remediu tăcerea, tot un fel de moarte
purificatoare, iar celor care sunt victime nevinovate ale invadatorilor
ipocriţi, sufletul poetic le urează o viaţă mai bună pe un tărâm ferit de
disperare, dar şi de speranţă: „În moarte tot mai mulţi se mută,/Văzând că-n
viaţă nu e loc”.
Moartea este văzută şi în alte poeme ca o plecare izbăvitoare, deşi
sfâşietor de dureroasă:Rugăciunea din zori pune în oglindă imaginea mamei
rugându-se sub un cer desfrunzit cu imaginea ţării atinse de un misterios
îngheţ: „Nori de gheaţă, în trecere/Le vor atinge cu poala/Iar noi,/Din umeda
lor vălurare,/Vom bea tristeţe şi moarte”. De asemenea, „ora de gheaţă” e
pomenită şi în Chiar dacă: moartea aici e moartea departe, împreună cu
strămoşii: „Da, cine moare în Basarabia/Moare departe”.
Astfel, toată viaţa poetul a pendulat sfâşietor între iubirea de viaţă şi
neacceptarea clipelor nefaste ale istoriei, sub apăsarea „timpului/În care
credeam c-am murit”, respingerea unei vieţi de compromis istoric, politic,
adică, pur şi simplu, moral: „Pur şi simplu/Respectăm moartea, /Pentru că nu
este/Mincinoasă ca viaţa.”
Bibliografie:
Grigore Vieru, Acum şi în veac,
Bucureşti-Chişinau, Editura Litera Internaţional, 2004.
Grigore Vieru, Sunt robul iubirii,
Bucureşti, Editura Agora, 2012.
Ion Biberi, Thanatos,
Bucureşti, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1936.
Vladimir Jankélévitch, Tratat
despre moarte, Timişoara, Editura Amarcord, 2000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu