GRIGORE VIERU – POETUL NEAMULUI

Prof. înv. primar Iacob Carmen-Rodica - grad didactic I

Şcoala Gimnzială nr.1 Corlăteni, jud. Botoşani

         Cât de fericiţi suntem noi, că ne-am născut, am crescut şi trăim cu versurile lui Grigore Vieru. Activitatea literară, politică, educativă a poetului ne-a demonstrat că Grigore Vieru este una dintre cele mai puternice personalităţi care a luptat pentru drepturile omului în Republica Moldova.  Prin opera sa poetul ne îndeamnă să nu cedăm în faţa greutăţilor, să ne iubim Patria, Mama, Graiul. Va rămâne un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională, pe care le-a exprimat artistic şi le-a îmbogăţit cu sufletul său.   O adevărată călăuză ne este şi Grigore Vieru – poetul şi publicistul, copilul şi adolescentul, omul matur şi înţeleptul cu plete cărunte. Citind opera poetului Grigore Vieru rămâi plăcut surprins de faptul, că poeziile sale ne însoţesc de la naştere până la sfârşitul vieţii. Pentru orice vârstă Poetul Neamului găseşte poveţe, cuvinte de alinare, cântece, vorbe cu tâlc. Poeziile lui dau educaţie sănătoasă tinerilor şi cultivă în ei valori morale şi creştine.

                 Poeziile lui Grigore Vieru cultivă la cititori atâtea bogăţii ale existenţei: bunătatea, fraternitatea, patria, dragostea. Creaţia poetică a autorului este semnificativă prin fondul ei moral şi didactic şi se prezintă ca o perpetuă sublimare a sufletului prin frumuseţe şi omenie, prin dragoste şi purificare morală. Altfel spus, este o poezie sublimă în sensul larg al cuvântului, o poezie grea de idei măreţe, nobile, vrednice de admiraţie. Ea îţi lasă mult de gândit şi este greu, ba chiar cu neputinţă, să i te împotriveşti, căci îţi lasă în suflet o amintire puternică, ce nu se poate şterge. Într-un cuvânt, frumos şi într-adevăr sublim e ceea ce place întotdeauna şi tuturor. Poezia lui Grigore Vieru, ca orice lucru sublim, place deopotrivă tuturor, deşteaptă gânduri multe şi răscolitoare, se întipăreşte pentru multă vreme în cele mai adânci straturi ale fiinţei noastre. E pentru că poetul ştie să descopere mari cantităţi de   frumuseţe în toate şi în tot „Nu sânt atâţea ochi pe pământ câte frumuseţi în jur”, iar odată descoperindu-le, rafinându-le şi suflându-le cu „aurul” nevăzut al inspiraţiei, ştie să ne „molipsească” de aceste frumuseţi, ştie să ni le facă un bun de duminică al propriului suflet.

         Grigore Vieru a fost și este un poet al iubirii, al iubirii statornice, incoruptibile, mesiatice și chiar martirice: ”Doamne, poate că/N-am fost nici sfânt, nici oștean./Pur și simplu, ziditu-m-am de viu/În templul Limbii Române”. Acesta a picurat iubire în inima ostașului care nu a putut să-și îndrepte arma înspre propria-i țară, a colorat zâmbetul copiilor cu iubirea de albină, de flori, de ciocârlie, a luminat cu iubire chipurile mamelor obosite de așteptarea unui odor, unui fecior…a cântat Duminica, ziua cea sfântă, iar genunchii și i-a plecat doar în biserică...a trăit cu rost duhovnicesc, iar arma sa i-a fost cuvântul și o taină care l-a apărat de cei care nu au știut cum să-i respire gândul: ”Ascultă mulgătorule de zahăr/ Și cocoșatule sub temenele/Eu știu că stai ca viermele în măr/În miezul vorbei și suflării mele”.

                 De altfel, Grigore Vieru însuși mărturisește că este, prin excelență, un poet al iubirii „Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreția sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea iubirii.”– sentiment pe care s-a axat destinul său „Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață”. Cel mai simplu și cel mai modest poet, cel mai curat în acțiune și cel mai revoltatat în gândire, cel mai român și cel mai basarabean, cel mai sătul de istorii inventate despre identitate și cel mai flămând de istoria adevărată a dorului hăituit în zări îndepărtate, a dorului ”furat” de țară, de un frate…   

                Poetul este înzestrat cu o vie şi cuceritoare disponibilitate sufletească şi prin aceasta el solicită coparticiparea cititorului. El creează un anumit mecanism de gândire, o viziune viu particularizată privind viaţa trăită şi perspectiva angajării într-un viitor necunoscut: „... Da, da, / Omul poate afla / Cum e pe lună, pe stea. / Dar când va afla, / O, când va afla, / Cum e în inima mea?!”(Da, da).  Reuşeşte să întrunească cele trei aspecte fundamentale ale unei creaţii artistice veritabile: esteticul, eticul şi cognitivul într-un tot organic indisolubil. Poetul este executorul testamentar al tuturor nevoilor neamului, e un veşnic pacient al stării de nelinişte şi un tribun social. La citirea operei sale începem a iubi: „Eu am vatră unde iubi...” Poetul stă santinelă la hotarele ei, apoi ne vindecă de orgoliile învaţă că tăcerea nu mai e de aur.

        Nu toţi poeţii dovedesc să se contopească cu sufletul poporului său. Lui Grigore Vieru i-a reuşit acest miracol. El singur a devenit sufletul poporului dintre Prut şi Nistru. Şi nu numai... Grigore Vieru este iubit de la mic la mare. Generaţii îi cunosc creaţia. Simplitatea lui ascunde adâncimi nemăsurate. Poetul ştie de unde începe istoria noastră, cine ne sunt strămoşii şi el este os din osul lor. Poeţii adevăraţi sunt înzestraţi cu har de la Dumnezeu. Poetul e în centrul poemei sale şi acolo ne simţim şi noi. El este cetăţeanul acestui plai şi ne cheamă pe noi să fim pe potrivă.      

                Poezia e codrul şi furtuna, e soare şi pământ, vară toamnă şi iarnă, e mamă şi iubită, e istoria şi limba noastră, cuprinde în tainele profunde tot ce are poporul român mai scump şi mai durabil – viaţa. Cititorul este fiinţa prin care trece tot zbuciumul vieţii.  Prin zvâcnetul inimii sale poetul se înfioară şi de cerul adânc de prea mult senin, şi de apele limpezi ale Basarabiei, şi de cireşii în floare albă, şi de mama care şi-a pierdut feciorul, şi de zorii zilei care vin să prevestească o eră nouă pentru acest neam oropsit şi amărât.

         Poetul GrigoreVieru e un poet al datoriei şi al demnităţii cetăţeneşti. Pe firmamentul vieţii sale s-au perindat multe evenimente. El a cunoscut groaznica foamete, a gustat din amarul orfanului, a arat şi a semănat dealurile Moldovei, s-a scăldat în doinele străbune, şi-a iubit plaiul, a ieşit cu tricolorul în inimă la marile Adunări Naţionale şi pentru toate acestea de multe ori „a stat nişte ani închis în sine”. Credem că nu poate fi o mai mare pedeapsă, decât arestarea pe care ţi-o faci singur. Durerile lumii nu pot să nu fie văzute de ochiul vigilent al poetului. Ele sunt încondeiate în toată creaţia lui Grigore Vieru.

         Are ferma convingere că sarcina poeziei este nu de a repeta teme şi cuvinte mari, care, în fond, nu-ţi pot aparţine: bunăoară, ideea dragostei de patrie sau de mamă, de pace sau de natură este un dat al tuturor creatorilor de frumos artistic. Datoria poetului constă în a înnoi şi nuanţa această dragoste, în a o adânci şi ozonifica, într-un cuvânt, în a arăta cum trebuie să-ţi iubeşti, plenar şi unic, patria, mama, natura.

                  Grigore Vieru este un poet prin excelenţă al Mamei şi al maternităţii. Mama poetului, concretă, reală, veghetoare şi însufleţitoare a spaţiului copilăriei care este unul matern, devine Mama Naturii şi a Cosmosului, Muma în genere. Mama va fi naturalizată, după cum, în acelaşi sens, natura va fi maternizată; identitatea ontologică se exprimă prin paralelismul perfect dintre mişcările sufleteşti materne şi cele cosmice: „Uşoară, maică uşoară, Ce-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ / În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti”(Făptura mamei).

         Poetul evocă o situaţie simplă şi-i sugerează copilului ideea că mama este o fiinţă sfântă pentru el, ca soarele  „Mama ne mângâie, / Soarele luceşte. / Soarele e unul, / Mama una este”. Îndemnurile lui ca micuţul să-şi iubească mama sunt de o ingeniozitate pe potriva copilului: „Şi pe deal, şi pe vâlcele / Zboară două rândunele, / Dar nu-s ele rândunele, / Ci-ale maicii mânuşele. // Când se duc pe dealul poamei, / Să săruţi mâinile mamei. / Cine mâinile-i sărută, / Parcă merge şi-i ajută”. Preţuirea sacrificiului mamei este cauza de o viaţă întreagă a fiului recunoscător: „O stea mi-atinge faţa / Ori poate-a ta năframă. / Sunt alb, bătrân aproape, / Mi-e dor de tine, mamă”.

                  Motivul casei părinteşti abordat de poet încă în poezia Casa mea „Tu mă iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu...”, reluat în Acasă  „Toamnă târzie / La noi la Lipcani...” şi în Acasă, 1968 „Matinale secunde / Picură, cling-cling...”, e desfăşurat în Casa părintească prin filiera unei întregi game de sentimente generate de contactul autorului cu mama, cu oamenii, cu natura şi chiar cu aerul baştinei.  În satul natal „eşti alb de duminică”, aici „vântul suflă curat”, floarea soarelui întinde cerului „faguri de miere”, pereţii casei sunt „albi / Ca miezul de nucă proaspăt”. Grigore Vieru creează o atmosferă în care casa părintească şi pământul natal se lasă înţelese ca nişte bogăţii spirituale fără de preţ, ca şi mama, despre care poetul îşi notează o idee pe... vântul curat „dinspre munţi”: „Este trecutul meu cald, / Ziua de mâine a mea, / Viitorul meu strălucit”. Însăşi patria capătă contururi clare şi sigure în satul natal, în casa părintească: „Acasă / Patria mai liniştită este / Şi mai a mea”.

                Un motiv poetic frecvent în creaţia lui Grigore Vieru este meleagul natal. Dragoste pentru plaiul natal ia de asemenea forme dintre cele mai diferite, de la o „zicere” ca cea din Cântec de dimineaţă – „Cui i-e dor de-al său pământ / Se ridică din mormânt” – la o confesiune sinceră: „Eu toate / le prind de la tine, / Moldovă”, apoi la un final deosebit de inspirat, ca acela al poeziei De leagăn „Pe un vers de Eminescu, / Pe pământul ce-l iubescu, / Să-l iubeşti şi tu aşa, / Hai, puiu, nana-na”.

                Poetul sacralizează graiul, şi tocmai pe temeiul acestei interpretări a funcţiei limbii strămoşeşti îşi axează monologul rostit drept răspuns la o întrebare a fiului. Graiul matern e totul, afirmă poetul prin imagini vii, memorabile: „Lemn dulce e! Lemn tare! / Din el vioara-i scoasă / Şi leagănul, şi pragul, / Şi grinzile la casă” şi afirmă că „în aceeaşi limbă / toată lumea plânge, / în aceeaşi limbă / râde un pământ”, dar totodată ne face atenţi la faptul că – „doar în limba ta / durerea poţi s-o mângâi, / iar bucuria / s-o preschimbi în cânt”....”.

                 Au şi alţi poeţi de la noi opere frumoase despre graiul matern. Dar Grigore Vieru a găsit – ca în majoritatea lucrărilor sale, în final – o expresie surprinzătoare, plină de sens adânc şi sfânt, a funcţiei graiului matern: „Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot în limba ta”.

                 Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru  Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc. rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.

          Acesta întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori.

          Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.

          Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane. Sentimentul Grigore Vieru este dorul şi lacrima neamului nostru.

                  Ne gândim la poet cu admiraţie şi cu regret că a plecat atât de repede. Orice tânăr de azi are sufletul flămând şi ochii însetaţi de sărbătoarea frumosului.  Chiar de mici, copiii cresc cu versurile lui Grigore Vieru, unele devenind şi frumoase cântece.  Poeţi ca Grigore Vieru, din păcate, nu se nasc în fiecare sat şi nici în fiecare ţară. Noi avem această fericire dăruită de Dumnezeu. Grigore Vieru este al nostru şi este suflet din sufletul nostru milenar.