Prof. Orășanu Daniela-
Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani
Prof. Orășanu Romică-
Scoala Gimnazială ,, Sf. Nicolae” Botoșani
,,
Limba este focul veghetor al patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber
ziditoare de frumos. Limba este frumuseţea activă a patriei.”
Grigore Vieru (1935 – 2009)
Un
chip blând, o minte strălucită, un om bun și iubitor de oameni, iubitor de
țară. Așa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Așa l-au
perceput nu doar apropiații, ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al
său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaște pe tine însuți: munca, iubirea și
cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de
acasă''. Sunt două dintre credințele poetului de la a cărui plecare în veșnicie
se împlinesc cinci ani la 18 ianuarie 2014.
Grigore
Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, în
familia de plugari români a lui Pavel și Eudochia Vieru. A absolvit școala de 7
clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat școala medie din orașul
Lipcani pe care a finalizat-o în 1953.
A
scris versuri despre moarte, chiar despre propria-i moarte, pentru a demonstra
că nu se teme de ea. În "Litanii pentru orgă", poetul spunea:
"Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă
unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc./(...) Nu frică, nu teamă/ Milă
de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată
copii", iar în poezia "Doină", Grigore Vieru spunea:
"Vestește-L, mamă, pe Dumnezeu/ Că am murit!/ Din pâine iau, să pot
zbura,/ Cât de pe flori albina ia./ (...) Ajuns-am a umbla mereu/ În brațe cu
mormântul meu./ Și nu știu unde să-l mai pun/ Să am un somn mai lin, mai bun./
Nici nu știu, iată, în chinul meu,/ De-am mai trăit!/ Vestește-L, mamă, pe
Dumnezeu/ Că am murit!".
Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu
adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea
românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor
lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a
năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a
odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu
veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De
unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia,
unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română.
Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe
toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o
considera împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.
Cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a
comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în
„Betleemului” prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment a
declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el,
întru așteptarea Veșniciei. De aceea meseriașii au pregătit o a doua piatră
tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le-a rânduit spre
dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i-a împrumutat sânge din
sângele ei, a scris: „pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti
copil“. Pe epitaful său s-au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă,
mai simplu nu pot fi“. Cei prezenți l-au rugat să le tălmăcească zicerea, căci
pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu
liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi
simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până
când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“
Prin tot ce a scris și a gândit,
Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate
uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un
registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate.
Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru.
Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului,
scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M-am convins încă
o dată de aceste adevăruri, săptămâna trecută, când marea artistă a cântului
popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca mi-a trimis spre audiție
mai multe poezii din creația poetului basarabean în interpretarea dumisale.
Nădăjduiesc ca în curând minunatele rime aduse la viață de graiul său
inconfundabil să le vom putea găsi imprimate pe un CD.
Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit,
parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România
pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu
siguranță la cel al împuținării dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă.
Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de
a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din
pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru
putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.
Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul, la fel, dar sufletul neamului
parcă se spulberă. Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile
sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu
rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Grigore Vieru a fost poetul copiilor şi al tinerilor, al
părinţilor şi bunicilor de astăzi, a fost poetul naţional şi universal, poetul
care şi-a dorit întregirea Ţării şi a neamului. În versurile sale a cântat
copilăria, dragostea şi dorul, natura, mama, ţara, neamul şi credinţa… Mare
parte din versurile lui Grigore Vieru, puse pe note de către compozitori, au
devenit astăzi șlagăre româneşti. La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa
pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care
a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai
frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care
ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a
milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut
imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil –
foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l
însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens,
Grigore Vieru spunea: Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul
războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul
spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite,
pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un
joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă
nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură
moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect
curativ.
Bibliografie
Păunescu,
Adrian Grigore Vieru // Vieru, Grigore Taina care mă apără,Editura
Princeps Edit, Iaşi, 2008
Ţigănuş,
Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de poezie Editura Universităţii din
Chişinău, 2006;
Cimpoi,
Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere
alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu