Prof. NICOLĂIȚĂ FLORIAN,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”NICOLAE TITULESCU” CARACAL, JUD. OLT
Rezumat:
,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” –
aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de
limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat
întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă
monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o
sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului
şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor
sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
„Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost
însuşi sufletul Basarabiei. Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte,
el trăieşte prin poezia sa, prin frumosul semănat în inimile copiilor. A fost,
este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale. Tot ce e mai
frumos astăzi poartă numele lui. Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave
bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus
care ne apără. A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să
aperi ce-i al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin
poezie, înseamnă să fii un poet ales. Aşa a fost Grigore Vieru – poet al
neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca grai, mamă, patrie, iubire şi de aceea
merită cununa recunoştinţei noastre. Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit
în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un
viitor mai bun. Visul său
era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul
lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite
naţionalităţi, de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de
celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am
pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mândrim mult cu
Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe
generaţii mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul dragostei de viaţă, dragostei de ţară,
dragostei de neam, dragostei de adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor
noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor
rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu
sfinţenie” (Zaltur Victoria)
De
la mic la mare, de la mare la mic, oricare știe câte ceva din bibliografia
marelui poet, Grigore Vieru. De altfel, suntem obligați să cunoaștem și să
citim file din viața maestrului. S-a născut la 14 februarie 1935. Nu trebuie
menționată data la care a murit fizic, pentru că el și acum este viu. După
moartea sa, l-au înfiat cuvântul și poezia.
Creația viereană
izvorăște limpede, cu demnitate și convingere în necesitatea dreptății sale.
Poezia sa a schimbat, practic a mișcat, din loc valoarea poeziei țării noastre.
Până la Vieru s-a scris sub influența celor de la conducere, cenzura fiind
impusă pe acele vremuri.
,,Scriu
nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea Prutul”,
zicea Grigore Vieru. Marile teme care sunt prezente în creația sa: mama, iubirea, graiul, copilăria vor fi
mereu actuale, fiindcă acestea izvorăsc din divinitate și nu pot fi mișcate de
nimeni și nimic.
Creația sa,
care a fost pietrificată cu ajutorul cuvintelor, poate nu e cea mai strălucită,
dar este înălțătoare prin faptul că venerează verbul matern, dragostea de
neam... Izvoarele de inspirație a poetului sunt simple: zile de Paști și de
Crăciun, dar anume această simplitate înseamnă toată măreția vieții care
alcătuiește Universul.
Grigore Vieru
poate fi numit poet al copilului, deoarece copilăria care este reflectată în
opera sa este una nevinovată. Ea reprezintă o lume cu lucruri complexe, dar
totodată simple. Poetul vede copilăria ca perioada de viață a omului când
acesta este cel mai fericit, cel mai bucuros. Omul este copil, iar asta
înseamnă că se bucură de orice rază de soare, de orice picătură de ploaie.
După ce
s-a făcut mare acest om vierean, acesta începe să iubească. Iubirea în creația
lui Vieru este una care ,,mișcă sori și stele”. Acest sentiment dat de
Dumnezeu, nouă, oamenilor, ar trebui să semene în sufletele noastre doar
speranță, bucurie, și desigur, putere de a ierta. Cum spunea, de altfel, și
Lucian Blaga: ,,Iubind ne-încredințăm că suntem”. Deci, opera poetului reflectă
perfect iubirea împlinită, iar pe cea neîmplinită acesta o reprezintă drept o condiție
a omului de creație.
Și după o
copilărie veselă și o iubire necondiționată, omul vierean n-a uitat de cea mai
importantă persoană din viața lui, mama.
Pentru că totul se începe de la ea,
Grigore Vieru închină mai mult de jumătate din creație mamei. În creația sa
putem echivala cuvântul Univers și
cuvântul mama.
Opera lui ne-a
menținut demnitatea de neam, ne-a hrănit-o cu speranță și cu putere de a
continua cu fruntea sus. ,,Ne-am ținut veșnic de limba română într-un deșert
aprins în care singura umbră era - umbra ecoului”, zicea poetul. Creația
viereană a fost și rămâne umbra ecoului care ne-a apărat limba română și
demnitatea de neam.
,Sunt
iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al
cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam.
Bibliografie
(surse):
1. Grigore
Vieru, Taina care mă apără.
Iași, Ed. Princeps Edit. 2008;
2. Grigore
Vieru, Acum și în veac, editura
Litersa, ed.III.
3. www.grigorevieru.md;
4. www.ro.wikipedia.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu