Prof. NICOLĂIȚĂ MARELIA
CARMEN
COLEGIUL NAȚIONAL
”IONIȚĂ ASAN” CARACAL, JUD. OLT
Rezumat:
Situată între tradiţie şi modernitate, poezia lui Grigore Vieru se
revigorează în permanenţă prin asimilarea creatoare a folclorului, fiind
modelată şi de orientările stilistice care, după spusele lui G. Călinescu, au
devenit pilonii tradiţiei autohtone [1, p. 62] şi, împreună cu
alţi factori, îi asigură complexitatea.
Indiscutabil, creaţia lui Grigore Vieru poartă amprenta mitologiei
româneşti. El selectează din tezaurul nostru folcloric semnificaţii adânci,
motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spirituale.
Mitul mioritic al
integrării în natură şi mitul Meşterului Manole, imboldul spre cunoaşterea
profunzimilor originare ale neamului şi motivul sacrificiului uman în numele
unui ideal, ideea despre jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvârşire,
ascensiunea spre zonele cele mai înalte ale spiritului constituie esenţa
culturii noastre milenare. Aceste laitmotive s-au cristalizat în simboluri şi
efuziuni lirice, s-au materializat într-un univers de valori apropiat de
„viziunea prin suflet a unui fenomen primar” [2, p. 35]. Spiritul mitic se
îngemănează cu necuprinderea cosmică în care pulsează duhul primar de baladă,
este un cântec şoptit al sufletului într-un moment de intensă efervescenţă
lăuntrică (Din ceruri).
Această afinitate
imagistică porneşte de la un simbol fundamental şi ilustrează în plan artistic
redimensionarea mioritică a universului. În subtila dramatizare sunt
sacralizate până şi stările sufleteşti, iar eroul liric participă la
misterioasa comuniune a omului cu universul, la iniţierea într-un grandios
spectacol. Există aici o stare de plenitudine care îngemănează creaţia cu
lumina, viaţa cu moartea, dragostea cu ura. Conceptul mitic devine în acest
sens un arhetip, un simbol generator de idei şi reflecţii lirice, un mod de a
privi lumea, a aprecia creaţia, iubirea, omenia. Jertfa Meşterului Manole
implică înălţarea omului la o dimensiune simbolică prin care se manifestă
rosturile sale existenţiale, fapt ce asigură funcţionalitatea estetică a mai
multor scrieri vierene.
Astfel, însufleţit de
dorul creaţiei, cuprins de nostalgia „zidirii / construirii”, eroul liric
dintr-o „mică baladă” râvneşte spre edificarea unei construcţii asemănătoare cu
cea din creaţia populară, o construcţie „care să dăinuie veşnic”. Dar pentru
atingerea scopului, autorul răstoarnă semnificaţiile textului arhetipal,
înlocuindu-le printr-un joc al imaginaţiei sale artistice. La explorarea
subtextului legendei folclorice, Gr. Vieru conferă înţelesuri mitice unor fapte
cotidiene. Cutezanţa eroului liric de a invita toate femeile la întemeierea
„construcţiei” (Care va ajunge întâi, / Pe aceea-n perete o voi zidi) se
soldează în plan interior cu o decepţie (Mică baladă).
Încărcătura emoţională e
concentrată, în special, în ultimul vers. Spre deosebire de alţi scriitori, Grigore Vieru
renunţă la accentele melodramatice şi reflecţiile sentimentaliste,
pronunţându-se împotriva banalizării subiectului mitic. Demnă de jertfă este,
în accepţia poetului, mama, de aceea spre ea se revarsă acel izvor nesfârşit de
lumină, de dragoste şi credinţă.
În opoziţie cu mitul
folcloric, Grigore Vieru umanizează esenţa actului de creaţie. Tristeţea
coexistă cu bucuria, deznădejdea e înlocuită printr-o emanare luminiscentă a
unei iubiri tulburătoare. Asemenea lui Manole, poetul „zideşte edificiul”
versului său şi înveşniceşte chipul mamei în turle de catedrală.
Confesiunile lui Grigore
Vieru despre mamă, asocierea ei cu elementele transcedentale sunt în legătură
directă cu mitul măicuţei bătrâne. O. Densusianu apreciază asemenea situaţie ca
o tendinţă de revalorificare a sensurilor baladei păstoreşti prin „introducerea
unui motiv curent..., al mamei care-şi caută fiul, cum un alt motiv în
folclorul nostru e acela al ascunderii morţii prin expresii figurate” [3,
p. 414]. Intuind caracterul de zeitate tutelară a vieţii, pe care-l are mama în
mitologia noastră populară, Grigore Vieru dezvoltă acest simbol şi îl
sublimează, plasându-l la o altă treaptă valorică, „între ceruri şi pământ”.
Într-un alt context, mama e asemuită stelei şi verdelui plai, ea are
capacitatea de a comunica cu elementele ancestrale şi rămâne să dăinuiască ca o
stea, să „ardă” pentru tot ce-i sfânt:
Luminând pe rând de sus
Faţa cestui vechi
pământ.
(Steaua mamei).
Poetul îngenunchează în
faţa mamei ca în faţa unui altar, creând în jurul ei o atmosferă sacră, din
care, printr-o invocare ritualică, pornesc impulsurile vieţii. Departe de
pastişa folclorică şi de imitaţia rudimentară, autorul extrage din mitul
tradiţional un vast material de investigaţie artistică ca să măsoare, în cele
din urmă, veşnicia clipei cu tăcerea durută a mamei şi s-o regăsească şi
dincolo de nefiinţă. Dorul de mamă planează în universul imaginar al lui
Grigore Vieru prin succesiunea ritualurilor de viaţă omenească, mama se preface
în stea şi în pasăre măiastră ca să revină Pe setea inimii mele / În
chip de ploaie albastră / Coboară... // Pe tăcerea inimii mele / În chip de
spice de aur / Se apleacă... // Pe tremurul inimii mele / În chip de măr roşu /
Se clatină (O, mamă).
Laitmotivele operei lui
Grigore Vieru se suprapun iniţierii mitice, se integrează în semnificaţiile
multiple ale folclorismului, în acel ansamblu de orientări stilistice care,
după cum observă L. Blaga, concentrează trăsăturile esenţiale ale sufletului
românesc [3, p. 124]. Şi mama, şi iubirea, şi creaţia sunt învăluite în poezia
viereană într-o atmosferă de taină, poetul oscilând între fabulosul mitic şi
reprezentările imaginaţiei sale creatoare. Căci nimic nu poate fi mai zguduitor
şi mai profund omenesc decât drama expusă în poezia Acum aştept.
Poetul extrage din
simbolistica mitului reverii surprinzătoare, construindu-şi opera pe baza unui
paradox: pe de o parte – drama creatorului, „supliciile” actului de creaţie, pe
de altă parte – irezistibila chemare a iubirii. De fapt, Gr. Vieru nu reface
esenţa tragică a mitului folcloric, ci se raportează la mesajul acestuia,
pornind de la întrebarea fundamentală formulată de dramaturgul român Iancu
Balteş „De ce opera de artă să sugrume o viaţă şi să nu se înalţe pe o
îngropăciune?”, ca tot el să răspundă în aceeaşi manieră: fiindcă „arta e
întotdeauna o înviere după îngropăciune”.
Analiza simbolurilor şi
imaginilor poetice dovedesc încercarea de a le încadra în spaţiul miticului. Pentru
aceasta, Grigore Vieru plasează tema creaţiei într-un context erotic. Mănăstire
de iubire semnifică nu numai jertfa mamei, ci şi tendinţa personajului
liric de a zămisli frumosul, e clopotul dragostei pentru fiinţa neamului, a
cărui conştiinţă de sine s-a stratificat în „sublimarea sofianică” a
sentimentelor universal-omeneşti [4, p. 177].
În context, eroul liric
al poeziei vierene are similitudini cu personajul central al dramei lui Lucian
Blaga Meşterul Manole, care în măreţia şi disperarea lui cutremurătoare
atinge culmea sacrificiului. Expresionismul lui L. Blaga este înlocuit la
Grigore Vieru printr-un sentiment
romantizat, concretizat în senzaţia unei iubiri mistuitoare. Meşterul lui L.
Blaga are o existenţă marcată de povara destinului, el este un Faust sau un
Hyperion eminescian ajuns la tragica înţelegere a menirii sale de creator, în
timp ce eroul lui Gr. Vieru, pornind şi el de la experienţa dramatică a marilor
împliniri şi deziluzii, este conturat într-o ipostază mai puţin temerară. Astfel,
el nu mai suportă singurătatea nici în faţa perenităţii unei opere de artă, iar
setea de iubire, dragostea de femeie îl copleşeşte cu aceeaşi patimă ca şi
focul creaţiei. Drama alegerii indică o stare de alternativă, dar pentru a nu
întuneca semnificaţia general-umană a sentimentului poetul îi conferă o nuanţă
contradictorie (Acum aştept).
Grigore Vieru extinde
dimensiunile artei tradiţionale prin intensitatea sentimentului şi condensarea
emoţiei, prin plenitudinea romantică a stării sufleteşti. Verdele ramului şi
mireasma copleşitoare a florilor de tei însoţesc trăirile eului liric în
perceperea mito-folclorică a lumii [p. 44].
La fel ca-n viziunea
populară, asistăm la un spectacol-ceremonial de o pronunţată notă dramatică, în
care participă atât elementele cosmosului, cât şi cele pământeşti. Soarele şi
luna coboară din înălţimea lor solitară „printre foi ca printre lacrimi”,
„printre genele femeii” pentru a se integra într-o atmosferă de sărbătoare şi
continuă jubilaţie sufletească.
Intimizarea atributelor
solare ale Universului are loc prin intermediul unor asociaţii metaforice
fireşti. Căderea aştrilor cereşti, o imagine des întâlnită în mitologia şi
folclorul românesc, se impune ca o situaţie-limită la hotarul unor stări şi
sentimente contradictorii. Nu numai soarele, ci întreg universul capătă în
poezia lui Grigore Vieru o semnificaţie mitică, îşi găseşte resurecţia într-o
procesualitate infinită (Cântec).
Chiar şi în căderea
florilor de tei, în „lunecarea” stelelor poetul surprinde revelaţia mitologică
a aştrilor cereşti care înveşniceşte şi amplifică sensul solar al dragostei.
Reliefăm, în această ordine de idei, nişte ecouri ale transfigurării mitice
care nu sunt altceva decât metamorfoze cu o largă capacitate de interiorizare,
imboldul păstrării matricei stilistice într-un spaţiu poetic ce a perpetuat
semnele mitologiei româneşti cu durata lor de veşnicie şi universalitate.
Referinţe bibliografice
1. G. Călinescu, Istoria literaturii
române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1982.
2. D. Bălăeţ, Eterna regăsire,
Bucureşti, 1979.
3. O. Densusianu, Viaţa păstorească în
poezia noastră populară, Bucureşti, 1966.
4. L. Blaga, Trilogia culturii,
Bucureşti, 1969.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu