- mărturii -
Colegiul de Arte Baia Mare
Unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai lui Grigore Vieru a fost
Adrian Păunescu, basarabean şiel prin naştere. Amândoi au trăit româneşte, au
gândit româneşte, au scris româneşte. Păunescu remarca: “Grigore Vieru a fost
omul care, cu toată fragilitatea sa, a adus Basarabia aproape de patria-mumă”. La
trista despărţire de Grigore Vieru, Adrian Păunescu scria: “Într-adevăr, nu
mi-am închipuit, în numeroasele ocazii în care am fost împreună, că va veni şi
clipa imposibilei revederi. Clipa? Eternitatea imposibilei revederi”. În
1992 îl numea “poetul divin al neamului nostrum”. “Şi nu spune asta un om fără
orgolii. Ştiu cine sunt eu insumi şi ştiu că, nu târziu după moartea mea, ura
şi invidia, cu care am fost însoţit în viaţă, vor lăsa suficient spaţiu liber
unei lecturi cinstite a literaturii mele. De aceea dragostea cu care scriu, de
când mă ştiu, despre poeţii români şi, cu deosebire, despre cei cu care am fost
contemporan nu ma orbeşte, nu-mi paralizează simţul valorii, ci acutizează
felul meu de a-i citi, de a-i privi şi de a-i evalua. Eu nu am scris cartea mea
“Generopa 60” dedicată celor trei morţi de seamă ai poeziei române, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, ca să-i acopăr, ci ca să-i
redescoperim si să le fac dreptate. Această
prefaţă, dedicată unui alt mare nume al literaturii române, Grigore Vieru, a cărui
poezie se va eterniza prin străfulgerările de geniu care o susţin si o
luminează dinăuntru, este o datorie morală şi existenţială, dar şi estetică, a
meseriaşului aspru care sunt, o datorie în primul rând către cultura naţională
integratoare şi integrală, cum este şi obligaţia mea faţa de cel pe care l-am
iubit şi l-am protejat ca pe un frate. Iar el rămâne unul dintre puţinii mei
contemporani care nu m-au trădat, nu m-au bârfit, nu m-au uitat. Nu ne-am
certat niciodată. In
trupul lui firav şi în sufletul lui mare, în inima lui, care nu a mai avut
puterea să lucreze, într-o noapte de ianuarie, la Chişinău, au încăput şi
numeroasele poveri ale unui destin zbuciumat, de poet exilat înlăuntrul
propriului său popor, dar şi grija faţă de noi ceilalţi, faţă de România
întreaga şi faţă de tulburele ei viitor. Că
l-am întâlnit la Bucureşti, că l-am întâlnit la Chişinăuu, la Deva, la Alba, la
Bârca, la Herculane, la Petroşani, la Vâlcea, la Craiova sau, acum 20 şi ceva
de ani, la Focşani, într-un moment când nu ne era permisă frăţeasca iubire; că
l-am rugat pe omul de ispravă, Nicolae
Văcăroiu, pe atunci premier al ţării, să-l ia în delegaţia de ziarişti pentru
Strasbourg şi am avut acolo zile şi nopţi fenomenale de comunicare cu Grigore,
că el m-a internat în august 1990, în Spitalul Municipal din Chişinău, pentru o
suspectă şi bruscă fibrilaţie, însoţită de o dublă pneumonie, la care ajunsesem
după prima mea vizită legală în Basarabia (în noaptea de după drumul pe care
l-a aranjat Grigore, în comuna Copăceni, locul naşterii mele), sau că m-am
ocupat eu de toate popasurile lui în spitale şi în sanatorii, inclusiv de ultimele,
la Clinica Fundeni, ca să fie operat cu profesionalism real şi cu infinită
grijă, între noi n-a existat niciun decont punctual. Aşa am crezut că trebuie
să trăim şi să ne fim folositori unul altuia,
S-a certat pentru mine cu toată lumea. M-am certat pentru el cu toată lumea. Acum, după atât de timpuria lui moarte, întâmplată înainte ca el să împlinească 74 de ani, trebuie să mă mai cert încă o dată cu cei care l-au rănit, l-au minimalizat şi l-au nedreptăţit cu cinism sau cu inconştienţă. Lenta lui asasinare s-a petrecut sub ochii noştri, pe ambele maluri ale Prutului. Grigore putea accepta, ca pe o neagră fatalitate, criminalele atacuri ale unor publicaţii oficiale de la Chişinău, la adresa lui, considerând că e în natura lucrurilor ca duşmanii Basarabiei şi ai României să fie şi duşmanii săi. El nu a încetat o clipă lupta cu viermii presei stacojii care i-au apropiat moartea prin cruzimea şi minciuna lor, acuzându-l că e spion român şi creând în jurul lui o stranie ostilitate, de s-a ajuns să dea nişte nemernici cu pietre în el, în Chişinăul său.
Nu voi face aici cazuistica. Nu voi murdări filele acestei cărţi cu nicio nominalizare, deferindu-i pe asasinii lui Grigore Vieru uitării, nu eternităţii. Cei care l-au chinuit pe Grigore, dincolo de Prut, nu au mai puţină vină decât cei ce l-au chinuit, dincoace de Prut, dar măcar aceia aveau o justificare formală, pentru că Grigore Vieru slujea cultura naţională şi unitatea naţională, nu gubernii şi raioane potrivnice firii şi istoriei. Dar pe Vieru îl durea cu adevărat campania infectă, împotriva sa, a unor bucureşteni uscaţi şi debusolaţi care-şi închipuie că alţii, nu ei, au expirat şi nu au mai produs nimic, după 1989, în numele unei false modernităţi. In numele unei asa-zise nevoi de sânge proaspăt, s-au demolat statui şi oameni, s-a inventat şi s-a sacralizat dispreţul faţă de viaţa şi opera unor apostoli ai neamului românesc. Groaznica placă de beton, de care s-a izbit, fatal, maşina în care era Grigore Vieru, când el venea de la Sărbătoarea Eminescu, aglutinează şi finalizează, duce la apogeu toate eforturile denigratorilor şi duşmanilor lui Grigore Vieru de la Chişinău şi de la Bucureşti… Volumul antologic de autor pe care am cinstea să-l prefaţez a apărut în 2002, la editura Litera International Bucureşti-Chişinău. Recitindu-l acum, constat câteva lucruri. Am trecut prea uşor, în 2002, atunci când Grigore mi l-a dăruit, peste nişte amănunte emoţionante. Poetul mi-a dăruit din ediţia bibliofilă de 200 de exemplare, exemplarul pe care scrie numărul 2. Cartea are o dedicaţie extraordinară, o dedicaţie pe care o transcriu eu aici, întorcându-i-o lui Grigore Vieru, care o merita el din plin: „Acest popor, Adriane, merită geniul tău. Păcat că n-a ştiut şi nu ştie să te apere în faţa nedreptăţilor. Cu frăţească iubire, Gr. Vieru Bucureşti 20. XI. 2002 “ lată, în această noapte, în care caut duhul lui Grigore Vieru, în textele lui şi în necuprinsul impenetrabil din jurul nostru, trebuie să mai notez o eroare care devine coincidenţă zăpăcitoare. Pe o altă carte a sa, Cât de frumoasă eşti, pe care mi-a dăruit-o, cam în aceeaşi perioadă, frăţiorul meu viteaz, stăpânit de cine ştie ce intuiţii şi premoniţii a scris următoarele: „Lui Adrian - mare îndrăgostit şi mare creator de poeme de dragoste - cu aceeaşi veche preţuire, Grigore. 19 ianuarie 2009". Atenţie: 19 ianuarie 2009! Să se observe că data pe care considera Grigore Vieru că trebuie să o aşeze în finalul dedicaţiei sale către mine era - nu 2002, nu 2003 -, ci 19 ianuarie 2009. Nu m-am gândit, atunci, că trebuie să citesc atent şi data. Dar ciudăţenia acestei greşeli prevestitoare m-a speriat, în acest ianuarie, dăndu-mi seama că Vieru şi-a scris, de fapt, în acea dedicaţie, data morţii lui viitoare, doar că s-a grăbit cu o zi. Nu pot să pricep de ce a făcut el tocmai această greşeala. O greşeală care-i mărgineşte destinul. Am fost împreună în Transnistria, în 1992, pe ultima graniţă a latinităţii. Ceea ce gândeam atunci despre Vieru gândesc şi azi, şi am gândit mereu…” "Adrian Păunescu, un admirabil om de omenie, un intelectual rafinat, un spirit enciclopedic, un ctitor de cuvinte “atins de aripa geniului”, un strălucit valorificator al Limbii Române şi al Istoriei Neamului. O mare personalitate a culturii şi spiritualităţii româneşti, care a devenit legendă şi scriitor clasic încă în timpul vieţii, un patriot adevărat, care s-a dăruit până la sacrificiu poporului său, un Prometeu pornit din Basarabia ca să ne deschidă ochii minţii cu "Flacăra" lui fermecată, prin care a semănat în sufletele noastre rătăcite – căldură, lumină, iubire creştină şi unitate naţională", sunt cuvintele acad.Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, la despărțirea de marele om de cultură Adrian Păunescu. "Grigore Vieru şi Adrian Păunescu – aceşti doi mari poeţi ai neamului parcă au fost fraţi gemeni: ambii vin din Basarabia, actualul stat Republica Moldova. Ambii au fost dăruiţi de Dumnezeu cu mare talent şi energie creatoare magnifică. Ambii au fost poeţi misionari pentru a-şi deştepta şi mobiliza poporul în drumul lung spre Libertate. Ambii au fost cu adevărat scriitori ai poporului: citiţi, cunoscuţi şi admiraţi de la vlădică până la opincă. Ambii au făcut istorie prin versurile lor cântate, lansând zeci de şlagăre şi artişti valoroşi, care nu se ştie dacă răzbăteau vreodată pe marea scenă. Ambii au intrat în politică, sacrificându-se pentru binele neamului nostru. Şi pentru tot acest bine naţional, ambii au fost bătuţi din toate părţile, răniţi, hăituiţi, trădaţi şi discreditaţi în mod organizat. Ambii au părăsit această lume din cauza inimii zdrobite, care a cedat şi n-au mai putut fi salvaţi", a subliniat academicianul Gheorghe Duca despre soarta celor doi mari patrioți români, trecuți la viață veșnică. „Prin excepţionalele sale cărţi de poezie, prin istorica publicaţie Flacăra, prin celebrul Cenaclu Flacăra, Adrian Păunescu ctitorise o altă Românie. Pentru basarabeni el devenise un profesor de limba română, de literatură şi istorie a neamului”, afirmase Grigore Vieru într-un interviu. ''Grigore Vieru mi-a fost ca un părinte pentru că mi-a prefațat cartea de debut în literatură, dar și pentru că am fost mereu împreună, mai ales în ultimii ani (...) Vieru va rămâne pentru totdeauna cu acel mănunchi al său de poeme nemuritoare în spiritualitatea noastră națională și universală'', spunea scriitorul Valeriu Matei. ''A fost ca un apostol al cuvântului și adevărului, rege și slugă a poeziei. Este un dar ceresc pe care ni l-a dat Dumnezeu'', aprecia președintele Academiei de Științe a Moldovei, Gheorghe Duca. ''Un simbol al renașterii naționale, conștiința unității spațiului cultural românesc, unind prin opera sa cele două maluri ale Prutului'', spunea președintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Cimpoi. "Era un mare poet și un extraordinar prieten. Cred că rareori am văzut în viața mea un om care să-și iubească țara cum o iubea el. Grigore trece definitiv să asculte cântecul Prutului la el în sat. Știu că-l va auzi mereu și-și va uni glasul cu el și acolo, sub pământ. Ce îndurerată se vede azi Basarabia, privită din satul lui natal, Pererîta! Sunt convins că Podul de flori, pe care l-a iubit atât de mult, azi începe să se schimbe în Pod de aramă, cu deschidere spre inima Dunării și, de asemenea, spre inima Nistrului!", declara scriitorul Fănuș Neagu. ''Grigore Vieru a fost un mare român, un mare poet și un adevărat prieten'', mărturisea actorul și regizorul Sergiu Nicolaescu. ''Grigore Vieru rămâne o conștiință a locului și un împătimit de românism.(...) Pot să vorbesc despre Grigore Vieru ca prieten. L-am cunoscut în 1988, la Chișinău, când m-am dus pentru o colaborare cu teatrul 'Luceafărul' din oraș, pentru a monta piesa lui Marin Sorescu „A treia țeapă”. (... ) M-am apropiat de el extrem de mult, pornind de la simțirea lui românească autentică și dorința extraordinară de a reveni acasă, la casa românească a ființei noastre. (...) Apoi a venit 1989, iar întâlnirile au devenit mai dese'', rememora actorul Ion Caramitru câteva dintre întâlnirile sale cu poetul Grigore Vieru. ''Puterea sa venea din credință. Era profund credincios și credea că are o datorie și o misie în nația sa. Și s-a purtat ca atare, ca purtător al unui mesaj divin. (...) Pentru el, mama a fost și mama adevărată, dar și România întreagă. Grigore Vieru a reușit să ne sensibilizeze și asupra ideii de mamă, și asupra ideii de țară. El a fost și rămâne în literatura română poetul mamei. Lacrima mea pentru el pică pe o întreagă substanță umană care ne-a legat", declara poetul Adrian Păunescu. ''Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii, curioase și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice'', îl descria academicianul Eugen Simion. ''Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolți, și plouă, pentru ca lanul să lege rod și mugurul să scoată frunze și flori'', scria scriitorul Nicolae Dabija. Un chip blând, o minte strălucită, un om bun și iubitor de oameni, iubitor de țară. Așa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Așa l-au perceput nu doar apropiații, ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaște pe tine însuți: munca, iubirea și cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă''. Sunt două dintre credințele poetului care afirma:”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”...
S-a certat pentru mine cu toată lumea. M-am certat pentru el cu toată lumea. Acum, după atât de timpuria lui moarte, întâmplată înainte ca el să împlinească 74 de ani, trebuie să mă mai cert încă o dată cu cei care l-au rănit, l-au minimalizat şi l-au nedreptăţit cu cinism sau cu inconştienţă. Lenta lui asasinare s-a petrecut sub ochii noştri, pe ambele maluri ale Prutului. Grigore putea accepta, ca pe o neagră fatalitate, criminalele atacuri ale unor publicaţii oficiale de la Chişinău, la adresa lui, considerând că e în natura lucrurilor ca duşmanii Basarabiei şi ai României să fie şi duşmanii săi. El nu a încetat o clipă lupta cu viermii presei stacojii care i-au apropiat moartea prin cruzimea şi minciuna lor, acuzându-l că e spion român şi creând în jurul lui o stranie ostilitate, de s-a ajuns să dea nişte nemernici cu pietre în el, în Chişinăul său.
Nu voi face aici cazuistica. Nu voi murdări filele acestei cărţi cu nicio nominalizare, deferindu-i pe asasinii lui Grigore Vieru uitării, nu eternităţii. Cei care l-au chinuit pe Grigore, dincolo de Prut, nu au mai puţină vină decât cei ce l-au chinuit, dincoace de Prut, dar măcar aceia aveau o justificare formală, pentru că Grigore Vieru slujea cultura naţională şi unitatea naţională, nu gubernii şi raioane potrivnice firii şi istoriei. Dar pe Vieru îl durea cu adevărat campania infectă, împotriva sa, a unor bucureşteni uscaţi şi debusolaţi care-şi închipuie că alţii, nu ei, au expirat şi nu au mai produs nimic, după 1989, în numele unei false modernităţi. In numele unei asa-zise nevoi de sânge proaspăt, s-au demolat statui şi oameni, s-a inventat şi s-a sacralizat dispreţul faţă de viaţa şi opera unor apostoli ai neamului românesc. Groaznica placă de beton, de care s-a izbit, fatal, maşina în care era Grigore Vieru, când el venea de la Sărbătoarea Eminescu, aglutinează şi finalizează, duce la apogeu toate eforturile denigratorilor şi duşmanilor lui Grigore Vieru de la Chişinău şi de la Bucureşti… Volumul antologic de autor pe care am cinstea să-l prefaţez a apărut în 2002, la editura Litera International Bucureşti-Chişinău. Recitindu-l acum, constat câteva lucruri. Am trecut prea uşor, în 2002, atunci când Grigore mi l-a dăruit, peste nişte amănunte emoţionante. Poetul mi-a dăruit din ediţia bibliofilă de 200 de exemplare, exemplarul pe care scrie numărul 2. Cartea are o dedicaţie extraordinară, o dedicaţie pe care o transcriu eu aici, întorcându-i-o lui Grigore Vieru, care o merita el din plin: „Acest popor, Adriane, merită geniul tău. Păcat că n-a ştiut şi nu ştie să te apere în faţa nedreptăţilor. Cu frăţească iubire, Gr. Vieru Bucureşti 20. XI. 2002 “ lată, în această noapte, în care caut duhul lui Grigore Vieru, în textele lui şi în necuprinsul impenetrabil din jurul nostru, trebuie să mai notez o eroare care devine coincidenţă zăpăcitoare. Pe o altă carte a sa, Cât de frumoasă eşti, pe care mi-a dăruit-o, cam în aceeaşi perioadă, frăţiorul meu viteaz, stăpânit de cine ştie ce intuiţii şi premoniţii a scris următoarele: „Lui Adrian - mare îndrăgostit şi mare creator de poeme de dragoste - cu aceeaşi veche preţuire, Grigore. 19 ianuarie 2009". Atenţie: 19 ianuarie 2009! Să se observe că data pe care considera Grigore Vieru că trebuie să o aşeze în finalul dedicaţiei sale către mine era - nu 2002, nu 2003 -, ci 19 ianuarie 2009. Nu m-am gândit, atunci, că trebuie să citesc atent şi data. Dar ciudăţenia acestei greşeli prevestitoare m-a speriat, în acest ianuarie, dăndu-mi seama că Vieru şi-a scris, de fapt, în acea dedicaţie, data morţii lui viitoare, doar că s-a grăbit cu o zi. Nu pot să pricep de ce a făcut el tocmai această greşeala. O greşeală care-i mărgineşte destinul. Am fost împreună în Transnistria, în 1992, pe ultima graniţă a latinităţii. Ceea ce gândeam atunci despre Vieru gândesc şi azi, şi am gândit mereu…” "Adrian Păunescu, un admirabil om de omenie, un intelectual rafinat, un spirit enciclopedic, un ctitor de cuvinte “atins de aripa geniului”, un strălucit valorificator al Limbii Române şi al Istoriei Neamului. O mare personalitate a culturii şi spiritualităţii româneşti, care a devenit legendă şi scriitor clasic încă în timpul vieţii, un patriot adevărat, care s-a dăruit până la sacrificiu poporului său, un Prometeu pornit din Basarabia ca să ne deschidă ochii minţii cu "Flacăra" lui fermecată, prin care a semănat în sufletele noastre rătăcite – căldură, lumină, iubire creştină şi unitate naţională", sunt cuvintele acad.Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, la despărțirea de marele om de cultură Adrian Păunescu. "Grigore Vieru şi Adrian Păunescu – aceşti doi mari poeţi ai neamului parcă au fost fraţi gemeni: ambii vin din Basarabia, actualul stat Republica Moldova. Ambii au fost dăruiţi de Dumnezeu cu mare talent şi energie creatoare magnifică. Ambii au fost poeţi misionari pentru a-şi deştepta şi mobiliza poporul în drumul lung spre Libertate. Ambii au fost cu adevărat scriitori ai poporului: citiţi, cunoscuţi şi admiraţi de la vlădică până la opincă. Ambii au făcut istorie prin versurile lor cântate, lansând zeci de şlagăre şi artişti valoroşi, care nu se ştie dacă răzbăteau vreodată pe marea scenă. Ambii au intrat în politică, sacrificându-se pentru binele neamului nostru. Şi pentru tot acest bine naţional, ambii au fost bătuţi din toate părţile, răniţi, hăituiţi, trădaţi şi discreditaţi în mod organizat. Ambii au părăsit această lume din cauza inimii zdrobite, care a cedat şi n-au mai putut fi salvaţi", a subliniat academicianul Gheorghe Duca despre soarta celor doi mari patrioți români, trecuți la viață veșnică. „Prin excepţionalele sale cărţi de poezie, prin istorica publicaţie Flacăra, prin celebrul Cenaclu Flacăra, Adrian Păunescu ctitorise o altă Românie. Pentru basarabeni el devenise un profesor de limba română, de literatură şi istorie a neamului”, afirmase Grigore Vieru într-un interviu. ''Grigore Vieru mi-a fost ca un părinte pentru că mi-a prefațat cartea de debut în literatură, dar și pentru că am fost mereu împreună, mai ales în ultimii ani (...) Vieru va rămâne pentru totdeauna cu acel mănunchi al său de poeme nemuritoare în spiritualitatea noastră națională și universală'', spunea scriitorul Valeriu Matei. ''A fost ca un apostol al cuvântului și adevărului, rege și slugă a poeziei. Este un dar ceresc pe care ni l-a dat Dumnezeu'', aprecia președintele Academiei de Științe a Moldovei, Gheorghe Duca. ''Un simbol al renașterii naționale, conștiința unității spațiului cultural românesc, unind prin opera sa cele două maluri ale Prutului'', spunea președintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Cimpoi. "Era un mare poet și un extraordinar prieten. Cred că rareori am văzut în viața mea un om care să-și iubească țara cum o iubea el. Grigore trece definitiv să asculte cântecul Prutului la el în sat. Știu că-l va auzi mereu și-și va uni glasul cu el și acolo, sub pământ. Ce îndurerată se vede azi Basarabia, privită din satul lui natal, Pererîta! Sunt convins că Podul de flori, pe care l-a iubit atât de mult, azi începe să se schimbe în Pod de aramă, cu deschidere spre inima Dunării și, de asemenea, spre inima Nistrului!", declara scriitorul Fănuș Neagu. ''Grigore Vieru a fost un mare român, un mare poet și un adevărat prieten'', mărturisea actorul și regizorul Sergiu Nicolaescu. ''Grigore Vieru rămâne o conștiință a locului și un împătimit de românism.(...) Pot să vorbesc despre Grigore Vieru ca prieten. L-am cunoscut în 1988, la Chișinău, când m-am dus pentru o colaborare cu teatrul 'Luceafărul' din oraș, pentru a monta piesa lui Marin Sorescu „A treia țeapă”. (... ) M-am apropiat de el extrem de mult, pornind de la simțirea lui românească autentică și dorința extraordinară de a reveni acasă, la casa românească a ființei noastre. (...) Apoi a venit 1989, iar întâlnirile au devenit mai dese'', rememora actorul Ion Caramitru câteva dintre întâlnirile sale cu poetul Grigore Vieru. ''Puterea sa venea din credință. Era profund credincios și credea că are o datorie și o misie în nația sa. Și s-a purtat ca atare, ca purtător al unui mesaj divin. (...) Pentru el, mama a fost și mama adevărată, dar și România întreagă. Grigore Vieru a reușit să ne sensibilizeze și asupra ideii de mamă, și asupra ideii de țară. El a fost și rămâne în literatura română poetul mamei. Lacrima mea pentru el pică pe o întreagă substanță umană care ne-a legat", declara poetul Adrian Păunescu. ''Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii, curioase și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice'', îl descria academicianul Eugen Simion. ''Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolți, și plouă, pentru ca lanul să lege rod și mugurul să scoată frunze și flori'', scria scriitorul Nicolae Dabija. Un chip blând, o minte strălucită, un om bun și iubitor de oameni, iubitor de țară. Așa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Așa l-au perceput nu doar apropiații, ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaște pe tine însuți: munca, iubirea și cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă''. Sunt două dintre credințele poetului care afirma:”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”...
BIBLIOGRAFIE:
Poeziile.com
– portal de poezie românească AGERPRES – Agenţia naţională de ştiri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu