de
Alina-Valentina Onofrei
Profesor gradul I
Limba şi literatura română
Liceul cu Program Sportiv, Botoşani
Motto:
„Să iubeşti un singur Dumnezeu, o singură femeie, o singură idee, o singură
moarte – aceasta ar fi fericirea.” (Grigore Vieru)
Lirica de dragoste viereană este simplă
şi limpede ca apa unui izvor din care soarbe cel însetat după iubire. Pornind
de la ipostazele acestui sentiment din creaţia sa, ar exista mai multe ipostaze:
„Dragostea la începuturi/ Se compune din săruturi” (Cântec în doi)1; „Ah iubire, tu, sfânto: / Cer
hăituit” (Iubind); „Iubire –
ram de rouă sfântă/ Cânt unic ...”, „Înconjurată de lumină/ Tu însăţi din
lumină vii” (Leac divin).
Dacă la Mihai Eminescu poeziile dedicate
iubitei poartă emblema neîmplinirii (Lacul,
Floare albastră, De ce nu-mi vii),
la Grigore Vieru se manifestă dorinţa neobosită de a cânta Femeia. Mihail
Dolgan observă că, în poezia sa, poemele iubirii „constituie acea verigă
principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul
nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ”2. Mai mult decât
atât, consider că dragostea e mai mult decât o verigă într-un lanţ al
existenţei, e însăşi existenţa poetului. Astfel, Iubita nu e doar o fiinţă
pământeană, ci una mereu surprinzătoare, apărută de oriunde, dintr-o lumină
tainică a firii: „Un mister luminos, / Ce se cheamă frumos: Elena ...” (Elena). Nu întâmplător Iubita are
un nume deoarece Elena înseamnă „torţă,
făclie, căldura soarelui”3. Marea lumină din ochii ei este regăsită
şi-n poezia „Când”: „Când am
să mor, / să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi/ .../ Ca nimeni/ să nu-mi joace
pe mormânt, / să nu fiu, ca strămoşii, pus/ sub ierburi şi pământ - /
îngroapă-mă-n lumina/ ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi”.
Prin faptul de a-şi încredinţa viaţa iubitei, poetul recurge la gestul sublim
de a îngenunchea pentru totdeauna în faţa unei singure femei, pe care o urcă pe
cel mai înalt piedestal: „Femeie, te iubesc, căzut în genunchi!” (Măreţie). Aceste versuri –
testament mă duc cu gândul la altele asemănătoare din lirica eminesciană: „Mai
am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării” (Mai am un singur dor)4.
Dacă la Grigore Vieru ochii reprezintă mormântul simbolic al poetului, la Mihai
Eminescu marea nemărginită aruncă fiinţa în neant.
Grigore Vieru este permanent preocupat
de a face din dragostea a două suflete un singur EU, „două inimi alipite” (Astă seară). „După cum aici, pe
pământ, buzele celor doi îndrăgositţi rostesc odată cuvintele dor, plai, muşcă din acelaţi măr sau din
acelaşi pelin, degetele lor stând strânse împreună în acelaşi inel tot aşa şi atunci când se vor călători pe alte
tărâmuri, ei vor creşte două spice coapte, ce se vor sprijini, îndrăgostite,
frunte-n frunte” (Mihail Dolgan).
Iubitei
îi sunt atribuite simboluri caracteristice fiecărei părţi a corpului. Ochii ei sunt ori albaştri ca cerul (Elena) ori verzi „ca iarba crudă”
(Vreau să te văd) ori negri (Şi ninge). Cromatica ochilor nu
este una oarecare. Albastrului, cea mai rece dintre culori, de o puritate
absolută, i se opune verdele uman, cald, liniştitor, iar negrul potenţează
misterul făpturii adorate ca-n versurile lui Lucian Blaga: „Aşa-s de negri
ochii tăi, / Lumina mea!” (Izvorul
nopţii). Ambii poeţi invocă iubita prin adjectivul „Frumoaso!”: „Frumoaso,
tu, floarea mea aleasă”
(Grigore Vieru); „Frumoaso,/ ţi-s ochii aşa de negri ...” (Lucian
Blaga), încât nu mai este nevoie de vreun nume. Genele lungi (Femeie),
frumoase (Umbră), negre (Vreau să te văd) ascund privirea
înflăcărată iar buzele calde şi dulci
au gustul mierii de savoarea căreia nu te mai saturi.
Dacă majoritatea poeţilor
individualizează chipul fermecător al persoanei dragi prin părul lung, mătăsos, „de aur moale” (Mihai Eminescu), la Grigore Vieru
am surprins antiteza dintre părul „scurt ca viaţa poetului” (Imn), şi părul „lung şi ud” (Blestem de dragoste), parfumat,
„ca busuiocul” (Această ramură).
Braţele îndrăgostiţilor se
întrepătrund într-un „singur trup” (Dă-mi
ochii), motivul braţului repetându-se de trei ori în textul literar
amintit tocmai pentru a sugera căutarea, dorinţa, pofta de celălalt iar simbolul
pieptului „gol” (Femei cunoscute)
accentuează voluptatea femeii, plină de o senzualitate debordantă.
Nelipsit din erosul liricii poetului
este mărul, fructul parfumat,
savuros, ispititor, nu cel al Discordiei atribuit lui Paris: „Ţi-am adus un
măr, / Să fii şi mai frumoasă ...”, sau al veşnicei prospeţimi „E de la noi
de-acasă”, ori al miracolului şi întineririi spirituale: „E mărul din
Scriptură.”
Din atmosfera romantică viereană nu pot
lipsi motive specifice, care debordează de o magie divină: lumânarea, parcul, florile de
tei, luna sau stelele. Lumina difuză
a lumânării încurajează şi mai mult
sărutul îmbătător al perechii îndrăgostite, iar dansul apropie trupurile: „Astă
seară doar cu tine, / Doar cu tine voi dansa” (Astă seară). Parcul
„vechi”, plin de poveşti, nu este un spaţiu rece, respingător, ca în lirica
simbolistă, ci unul plin de farmec, potrivit plimbărilor şi îmbrăţişărilor. Stelele, prietenele nopţii, sunt
confidentele poetului ce transmit,
efectiv, bucuria de a trăi:”Eu vorbesc cu stelele” (Ce seară minunată!). Luna,
motiv romantic prin definiţie, are efect protector pentru cele „două
inimi”nedespărţite (Clar de lună)
ca şi luna eminesciană, stăpâna nopţii, ce veghează la povestea de iubire:”Luna
pe cer, trece-aşa sfântă şi clară...”(Sara
pe deal). Luna dă frâu liber imaginaţiei, gândurile eului liric alunecând
uşor spre neant. Repetiţia cuvântului „clar”
/ „clară” pune în valoare şi mai mult spiritul celor două genii de dincoace
şi dincolo de Prut.
Vraja
cuprinde chiar şi florile de tei .
Cele eminesciene care acoperă cuplul sunt evidenţiate printr-o repetiţie
muzicală „rânduri-rânduri”, pe când cele vierene miros „dulce şi sublim”(Clar de lună), epitetul dublu
având rolul de a accentua şi mai mult parfumul lor indefinibil, misterios, de
neuitat. De altfel, teiul este un simbol al prieteniei, al unei strânse fidelităţi.
Oglindirea florilor acestui arbore special în apă, ca privirea poetului în
ochii iubitei (Cad pe ape)
este un paralelism ce reliefează atât conţinutul inimii, cât şi al conştiinţei.
E vorba de reflectarea adevărului în Frumos. Totodată, aceste imagini artistice
redau armonia, uniunea conjugală, neîntrevăzându-se nicio furtună sentimentală.
Setea de cunoaştere simbolizată de ochii iubitei evidenţiază mai mult puritatea
absolută a sufletului.
Roza, alături de floarea de tei, ţine
tot de spectrul floral magnific al dragostei. Trandafirul oferit iubitei
reflectă un gest pe cât de simplu, pe atât de preţios, căci „floarea giuvaer” (Elena) merită sufletul, inima,
iubirea, cupa fericirii. Repetat de şase ori, numele Elena accentuează
perfecţiunea femeii, ca şi a lumii create de Dumnezeu în şase zile. „Frumoasa”
viereană nu poate fi decât „floarea” lui „aleasă”, „mireasa” vieţii sale.
Grigore Vieru spunea la un moment dat: „Dacă
femeia este o carte, nimeni n-a ajuns la capătul ei”. Această convingere a
poetului deţine un adevăr clar, ce potenţează şi mai mult misterul feminin,
curiozitatea de a gusta dintr-un fruct mereu proaspăt şi savuros.
Alex Ştefănescu subliniază prin ce iese în
evidenţă frumuseţea „tragică” a poeziei sus amintitului: „efect estetic,
cuvintele fiind la fel de preţioase ca apa în deşert. Când citim sau ascultăm o
poezie de Grigore Vieru, ni se transmite sentimentul că trebuie să acordăm o
importanţă maximă fiecărui cuvânt, pentru că a fost obţinut cu greu.”5
Îmi închei gândurile cu spusele Raisei
Vieru, confidenta de-o viaţă a poetului: „Ferice de cei ce posedă cetatea
Dragostei şi ştiu s-o apere”6.
Bibliografie:
1. Grigore
Vieru, Sunt robul iubirii,
Editura Agora, Bucureşti, 2012;
2. Mihail
Dolgan, Eminesciene.Druţiene.Vierene,
Ed.CEP USM, Chişinău;
3. J.
Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar
de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995;
4. Mihai
Eminescu, Opera poetică,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
5. Alex
Ştefănescu, Grigore Vieru, în
volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul.,
Col. Academica, vol.VI, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2010;
6. Raisa
Vieru, Mărturisire-Destin şi iubire,
prefaţă a volumului de versuri Sunt
robul iubirii, Ed. Agora, Bucureşti, 2012.