Gabriela Aştefănesei,
secretar,
secretar,
Liceul cu Program Sportiv Botoşani
Mama, ce cuvânt înălţător! Primul nostru cuvânt! Ce sentiment de
dragoste ne învăluie sufletul şi un chip sfânt ne apare în faţa ochilor atunci
când îl rostim! Orice copil, orice fiu sau fiică vede în mama lui o fiinţă
măreaţă, fără de păcat, puternică precum o stâncă în marea învolburată şi
totuşi, în acelaşi timp o fire blândă, o zână bună ce a coborât din tărâmul
basmelor pentru a fi alături de noi. Dragostea pentru femeie în sensul mai larg
al cuvântului înseamnă, de fapt, la Grigore Vieru, dragostea pentru mamă.
Mama care exprimă maternitatea este marele simbol şi marea temă a
creaţiei lui Grigore Vieru. Celelalte motive: copilăria, iubirea, cântecul,
pământul, patria se înţeleg într-un întreg datorită acestui mic fir
structurant. Făptura mamei are o proiecţie cosmică. „Uşoară maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând/
pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Mama trăieşte între cer şi
pământ adică mereu în mintea lui. Simbolul mamei are aceeaşi ambivalenţă ca şi
în cele ale mării şi pământului. Mama este simbolul adăpostului, căldurii,
dragostei şi hranei, care-l însoţesc pe poet pe tot parcursul vieţii.
Si pentru Vieru, ca şi pentru Blaga, veşnicia s-a născut la sat. Femeia
muncită, Mama, îşi plimbă doar făptura între slujbă, Dumnezeu şi real, slujba
tăcerii de piatră şi slujba pâinii la cuptor. Mama poetului a crezut în
permanenţă în Dumnezeu şi această credinţă a ajutat-o: „Mama mea viaţa
întreagă/ A trăit fără bărbat/Singuri prea erau în casă/Ploi cu grindină când
bat”.
Chipul mamei ne cheamă la ea, supărarea şi neliniştea ne-o alină, de
multe ori chiar şi bolile ni le vindecă. Ea deţine vârful emoţiilor din viaţa
oricărui om. Citind poeziile lui Grigore Vieru în primul rând ne amintim de
mama noastră: Grigore Vieru lucrând cu tenacitatea meşterului care îşi propuse
răsturnarea unei mentalităţi şi întronarea unui adevărat cult pentru mama -
văzută ca femeie, părinte, credinţă şi
religie, ţară, iubită, veşnicie şi neţărmurită dragoste.
S-a argumentat nu o dată că în ceea ce priveşte constituirea
individualităţii poetului un rol fundamental l-a avut mama Eudochia, care i-a
servit constant drept prototip literar şi drept sursă de inspiraţie.
Într-adevăr, imaginea biografică a mamei este uşor recognoscibilă în volumele
lui Vieru. Frecventă e imaginea biografică a mamei rămasă văduvă, care îşi
plânge bărbatul, îşi creşte singură copiii şi este obligată să trudească
pământul pentru a avea ce le pune pe masă, mama care îşi adoarme copiii în
zgomotul maşinii de cusut. De altfel, o atare imagine generalizează destinul
femeii basarabene. Într-un interviu cu Adrian Păunescu, poetul relatează: „Mama
mai câştiga câte un bănuţ de pe urma croitoriei, pentru că de nevoie se făcuse
şi croitoreasă. Cosea mai mult noaptea, pentru că ziua era pe deal. Aşa se zice
la noi ogorului: deal. (…) Cântecul meu de leagăn şi poveştile mele au fost
dulcele ţăcănit al maşinii de cusut”. Biografică este şi imaginea mamei
chinuită de nesomn şi griji în poemul Nopţile mamei: ,,Te chinuie nesomnul,/
Durerea din oase./ Ai aprinde lumina / Şi-ai coase,/ Dar dorm / Domnul şi
doamna…// Un glas tămăduitor / Te cheamă / În sat,/ Lângă grijile humii.// Ieşi
în balcon, cu teamă,/ Ca la marginea lumii;/ Aduni până în zori,/ În pârg,/
Spice de nehodină.// Lumini pe târg:/ Mirişte străină”. Imaginea biografică a
mamei la Vieru este indisolubil legată de casă şi baştină, care prefigurează
originile. Poetul militează pentru reîntoarcerea la origini, cum o face,
bunăoară, în Casa mea: ,,Tu mă iartă,
o, mă iartă,/ casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai
despre tine nu. /…/ Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai,
nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşeancă ea.// Las`că vin eu cu bătrâna /
Şi nepotul o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: „Hau!”/
Şi vei râde cu băiatul / Ca doi prunci prea mititei,/ Şi vei plânge cu bătrâna
/ de dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut,/
Casă văduvă şi tristă / de pe margine de Prut”. În casa în care tatăl biologic
lipseşte, femeia se roagă pentru protecţie şi putere tatălui ceresc: ,,Mama mea
viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşeza între mine/ Şi Preabunul
Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-Însul,/ Că în ochii ei cei uzi / Chipul Lui
de pe icoană / se arată şi-L auzi.// Şi eu ţin atât la mama,/ Că nicicând nu
îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc”. Iată de unde
porneşte izvorul credinţei la Grigore Vieru, din casa părintească, din ochii
mamei. Mama însăşi apare ca fiind sprijin al bisericii româneşti. Peste chipul
ei coboară nu doar lumina, ci şi sunetul. Poemul reverberează în sufletul
lectorului asemenea unui act de cult, liturgic.
În alte poeme, Grigore Vieru, atunci când conturează portretul mamei,
evidenţiază ca element sacru, mai ales mâinile sugerând prin proiectarea lor în
simbol jertfirea în numele casei, naturii lui Dumnezeu, iar totodată pune în
evidenţă relaţia omului cu neantul. Tulburătoare sunt versurile din poemul De la mâinile tale, în care Grigore
Vieru creionează un portret cosmic al mamei: ,,Se încălzeşte cerul, mamă, / De
la mâinile tale,/ Se iluminează-n adânc,/ Îşi linişteşte / Nemărginirea./ Iată
o stea / S-a desprins de vecie / Topindu-şi făptura-n neant./ Dar nu de stele /
Se prăbuşeşte cerul,/ Ci de mâinile tale / Căzând spre pământ./ Nimic, ah, mai
îndepărtat / Ca cerul,/ Ca adâncul de sus,/ Fără de mâinile tale,/ Mamă”.
Exemplar ar fi poemul Mama şi feciorul, din care se desprinde
clar ideea dăinuirii sentimentului matern până la sfârşitul existenţei: ,,Maică,
nu mai sunt copil,/ Nu vezi că-s şi eu bătrân?// - Pentru lume-i fi bătrân,/ -
Pentru mine tot copil;/ Pentru lume om de stat –/ Pentru mine-al meu băiat”.
Alteori, mama nu este numai aceea care dă viaţă şi care se sacrifică
pentru copilul ei, ea nu este numai femeia care are grijă de vatra ei, în ea se
întâlnesc toate elementele naturii, toate tipurile de relaţii ontologice.
Grigore Vieru vede în mamă o sursă inepuizabilă de lirism autentic. Criticul
Mihail Dolgan stabileşte în lirica viereană o consonanţă constantă între lumea
mamei şi a naturii. Din punctul lui de vedere, prin această apropiere a
elementelor uman-universal protectoare, Grigore Vieru reuşeşte să creeze un
chip nemuritor al mamei: „…Între chipul luminos al mamei şi natura veşnic vie,
faţă de care omul întotdeauna a manifestat o dragoste aleasă, există o legătură
aproape mitică, divină: şi mama şi natura vin să aducă lumii mari înţelesuri,
şi mama şi natura vin să-şi perpetueze genul, şi mama şi natura vin să
sporească frumuseţile lumii şi să înnobileze spiritul uman. Iată de ce mama şi
natura se cunosc reciproc până în cele mai adânci tainiţe, îşi împărtăşesc una
alteia gândurile cele mai sacre, se aseamănă până la contopire prin felul lor
de a fi şi de a se dărui rostului suprem” . Acum înţelegem de ce poezia lui
Grigore Vieru atrage Omul spre iubire.
Natura însăşi, prin elementele
ei, păstrează şi reliefează mamei imaginea iubirii veşnice. Ilustrativă, în
acest sens, este Buzele mamei, în
care imaginea mamei suferinde exprimă legătura puternică dintre matern şi
universal. Poemul, realizat în manieră biografică, ne-o înfăţişează pe mamă
mistuită de dorul bărbatului, pierdut pe front, şi totodată închinându-se
naturii: ,,Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu,/ Mereu presărată
cu ţărâna / Mormântului tatălui meu.// O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt
/ Mai mult ca pre dânsul,/ Pre tata,-n / Puţinii lui ani pre pământ”. În foarte
multe poeme vierene mama poate fi asimilată cu Maica Fecioară Maria, cu Maica
Basarabiei, protectoare, supusă doar naturii şi lui Dumnezeu. Chipul conturat
de autor ne-o arată pe femeie în ipostaze dialectice, când puternică în faţa
destinului, când supusă acestuia, când firavă ca o privighetoare rănită, aşa
cum apare în poemul filosofic Chipul tău: ,,Chipul tău, mamă,/ Ca o mie / De
privighetori rănite,/ Ochii tăi / În care s-au întâmplat / Toate / Câte se pot
întâmpla / Pe lume!/ Lacrima ta:/ Diamant ce taie-n două / Oglinda zilei./
Nedespărţită de cer / Ca apa de uscat,/ Locuieşti o casă / Cu două ferestre:/
Una dând spre viaţă,/ Alta cu faţa spre moarte;/ La fel de limpezi amândouă.
Pe de o parte, poemele dedicate mamei relevă o lume a fiinţelor firave,
în care întâlnim păsări, pui, îngeri, albine, iar, pe de altă parte, acestea
elogiază puterea şi statornicia femeii creştine, dedicată cu trup şi suflet
casei. Această a doua ipostază ne dezvăluie o femeie puternică. De menţionat că
mama se identifică cu însăşi Patria. Semnificative sunt versurile din Mamă, tu eşti! în care Grigore Vieru
implică în discursul poetic latura sa de tribun: ,,Creştetul tău - / Vârful
muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi - / Mări albastre. / Palmele tale –
Arăturile noastre. / Respiraţia ta - / Nor / Din care curg ploi / peste câmp şi
oraş./ Inelul / Din degetul tău - / Cătare prin care ochesc. / În vrăjmaş./
Basmaua - / Steag, / Zvâcnind / Cu inima …/ Mamă, / Tu eşti patria mea!”
Aşadar, Grigore Vieru, ,,Omul-Poezie” (Th. Codreanu), pornind de la imaginea
biografică a mamei sale, realizează, printr-o originală interpretare artistică,
un simbol arhetipal polivalent al maternităţii. În interpretarea criticilor,
păstrătoarea vieţii şi a marilor valori, mama semnifică la Vieru iubirea
creştinească şi dăruirea supremă, nemurirea limbii şi a plaiului natal, lumina
pâinii şi a tradiţiilor naţionale.
Ample cicluri lirice, în
toate cărţile lui Grigore Vieru – de la Versuri (1965), Numele tău (1968), Aproape(1974), Steaua de vineri (1978), Taina care mă apără (1983; 2008), pînă la Rădăcina de foc (1988),Curăţirea fîntînii (1993), Strigat-am către Tine (1999), ,
reluate, pînă azi, în diferite antologii – sînt consacrate Mamei, cea mai
importantă figură lirică din toată poezia sa. Mai întîi e, fireşte,
sentimentul din care creşte simbolul – iar, la Grigore Vieru , găsim
cele mai frumoase poezii dedicate mamei
–, dar frapantă este diversitatea ipostazierilor acestuia; arhetip, principiul
feminin pe care se clădeşte lumea şi fiinţa, Mama e fântîna, adâncul şi înaltul,
unind lumea diurnă şi stelele cu adâncul pământului şi izvoarele misterioase de
acolo, apa vie: „Seara de la fântâni/ aduc femeile apă/ uşor
înclinate către căldare/ ca şi cum ar merge de mână/ cu pruncul lor./ Seara
bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palmele înfierbântate,/ ridicând-o încet spre
gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor
strălucitoare fântâni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca
nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu
apă pe faţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă”.
Mama e femeia-aripă, e
femeia-teiul, e mama care „a trăit fără bărbat”, spălând „rufa bătrână” într-un
sat de pe malul stâng al Prutului, e chiar istoria în curgerea evenimentelor ei
tragice: „De unde ştii, mamă/ Cum arătai tânără/ Cînd nu ţi-ai întipărit/ Pe
nici o poză chipul;/ Cînd nu te-ai uitat/ În oglindă nicicând, / Cînd apa/
Peste care te apleci/ Era plină mereu de cămeşi,/ Cînd a zilei oglindă/ Zăcea
bucăţi la pământ/ Sub furtuna de foc/ A războiului;/ Când pe ochii copiilor
tăi/ Scrumul secetei se aşternuse,/ Umbrele foamei;/ Când geamul/ La
care-aşteptai/ Era, mamă, cernit/ De jalea ochilor tăi,/ De singurătate” (De unde ştii?…). În sfîrşit, Mama e femeia, iubita din
„sărbătoarea cîntecului”, personajul liric al unor poeme de dragoste dintre
cele mai acroşante: „De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi,/ Da, fără de
ele-/ La cine vroiam să ajung/ Am ajuns,/ Şi fără de ochi,/ Da, fără de ei,/ Aş
putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să văd/ Am văzut./ Şi fără de mâini/ Da, fără
de mâini/ Aş putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să cuprind/ Am cuprins./
De-acum şi singur, iubito,/ Ca o pată de sânge pe lespezi,/ Ca o stea ce cade-n
neant,/ Ca un vultur pe munţi –/ Da, singur/ Aş putea să trăiesc” (Ca o pată de sânge ne lespezi).
Aşa cum bine a spus fratele nostru întru
cuget românesc, poetul Grigore Vieru, poezia a avut întotdeauna drept sfântă
menire „să încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască” (“Domnul cel mai
iubit din republicile româneşti ale poeziei” – Cezarina Adamescu)
„Chipul tău, mamă,
Ca o mie de privighetori
rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
|
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
La fel de limpezi
amân
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi
întinde:
Spre cel care cu dor te-aşteaptă,
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti.
Acum şi-ntotdeauna.”
|
Bibliografie:
1. Alexandru, Ioan. Grigore Vieru. Prefaţă la volumul Grigore Vieru-„
Rădăcina de foc” – Bucureşti, Editura Univers, 1988
2. Bogasiu, Sava. Grigore Vieru, -„Luceafărul de dincolo de Prut al limbii
române”- Buzău, Editura ALPHA MDN, 2009
3. Călinescu, Matei, -„Conceptul modern de poezie”, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2009
4. Dolgan, Mihail – „Un poet înnăscut pentru copii: Grigore Vieru” - În
volumul colectiv „Pagini de critică literară”- Chişinău: Literatură artistică,
1983
5. Tudor Ţopa – „Voievozii inspiraţiei”,Chişinău, 2007