Mihaela Pînzaru,
prof. Lb. română, gradul didactic I,
Școala Gimnazială „Octav Băncilă” Corni
Motto:
,,Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la
răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot
deasupra cărţii Sale” ( Grigore Vieru, Legământ)
Poeziile poetului Grigore Vieru au început să fie cunoscute
și apreciate de cititorii români mai ales după moartea prematură a acestuia.
Motto-ul lucrării nu este întâmplător, deoarece poezia Legământ este dedicată poetului Eminescu, pe care poetul basarabean
l-a iubit și l-a apreciat profund. Am crede că moartea stupidă a lui Grigore
Vieru într-un accident de mașină nu este decât o glumă nereușită a destinului,
deoarece poetul se întorcea în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009 din Cahul, de la o ceremonie de omagiere a lui Mihai
Eminescu.
Volumul de poezii Rădăcina
de foc este dedicat mamei poetului, Eudochia, și „marelui Eminescu” sub
atenta îngrijire a lui Arcadie Donos, cu un cuvânt înainte al poetului Ioan
Alexandru, ediția fiind ilustrată de celebrul pictor Sabin Bălașa.
Dacă aceste amănunte nu incită la lectură, ar trebui să ne
aplecăm puțin asupra mesajului volumului sugerat nouă, tuturor,
prin fiecare vers, prin fiece cuvânt: dorul și apropierea de România, ce ne
trimit spre sensurile adânci ale unui vers dintr-un cântec la fel de celebru al
anilor ’50: „… că tot ce-i românesc, nu piere”. Versurile celui ce și-a iubit
mama și țara mai presus de orice, mărețe prin simplitate, ieșite din adâncuri
anonime la vedere precum scoica întru a-și dărui perla, te însoțesc de-a lungul
timpului firesc, iar o dată citite, ți se întipăresc în memorie.
Ioan
Alexandru îl numea pe Grigore Vieru „un pom înflorit”, „cel mai cunoscut și
iubit de toate vârstele, poetul de pe malul Prutului, dintr-un sat din R.S.S.
Moldovenească”. Afimația nu e deloc întâmplătoare, căci acest poet și-a asumat
greul unui grai. S-a înarmat cu răbdare și înțelepciune, dăruindu-se celor care
au binevoit să-și deschidă de bunăvoie inima să-l primească. A dus cu demnitate
un război al slovei cu dușmanii limbii române, trăindu-și viața în spiritul
dreptății, al iubirii de patrie, al nădejdii în unirea cu patria-mamă. În firavu-i trup au încăput numeroase poveri ale unui
destin zbuciumat, ale unui poet „exilat înlăuntrul propriului său popor”
(Adrian Păunescu), dar și grija față de România întreagă și față de tulburele
ei viitor.
Diversitatea
de forme ale expresiei literare abordate de poet au determinat pe alcătuitorul
culegerii să împartă cartea în două părți distincte:
I.
Poeme
II.
Confesiuni.
Prima
parte, Poeme, debutează cu genericul
„Fiindcă iubesc” și cuprinde poezii selectate din mai multe volume ale
poetului: Un verde ne vede, Fiindcă iubesc, Poezii, Scrieri alese, Cel care sînt și poezii din diverse
reviste în care a publicat o parte din opera sa, precum și aforismele
intitulate de maestru „Poemele din bătrâni”.
Nu
întâmplătoare este alegerea lui Arcadie Donos de a deschide culegerea cu o
poezie dediată mamei, Făptura mamei.
Obsesia mamei, pe de-o parte cea de la Pererita, iar pe de altă parte cea de
peste Prut – România-mamă - este maica pe care-o transpune în icoana sufletului
său nu e doar ca pe cea care i-a dat viata, ci și Țara de pe ambele maluri ale
Prutului.
„Ușoară,
maică, ușoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe semințele ce zboară
Între ceruri și pământ!”
Figura
mamei concentrează aproape o treime din opera poetului, fiind cea care i-a
marcat destinul. Rămas de timpuriu orfan de tată, în vremea secetei cumplite a
trăit momente grele alături de o mamă-icoană, mâncând doar știr și lobodă doi
ani la rând, fapt care i-a afectat grav plămânii. Într-un interviu acordat în
anul 2003 lui Adrian Păunescu, Grigore Vieru mărturisea: „Flămândă și desculță
a fost copilăria și adolescența mea. Copil fiind, doi ani la rând ('46-'47)
m-am «alimentat» numai cu știr și lobodă. Au urmat apoi încă trei ani de
foamete (‘51-‘53), la Școala Medie din Lipcani. Facultatea am început-o sub
semnul aceleiași cumplite sărăcii. Bineînțeles că după atâta nouă «fericire» în
primăvara primului an de studii universitare mi-au fost atacați ambii plămâni. Este
o minune că am scăpat cu viață.”
Este
astfel ușor de înțeles de ce în această primă parte a lucrării 37 de poezii îi
sunt închinate celei mai iubite făpturi. În Formular
liric, unicitatea mamei este clară:
„- Părinții?
-Am doar mamă.
-Numele mamei?
-Mama.
- Ocupația ei
- Așteaptă.”
Mama
lui Grigore Vieru e asemeni îngerilor, tăcută, iubitoare de neam, frumoasă de
nespus, capabilă de orice sacrificiu pentru a-și crește copilul, grijulie, ceea
ce duce uneori la trăirea sentimentului de vinovăție a fiului, atunci când
iubita apare între cei doi.
„Veniseră
oaspeții toți.
În jurul mesi
Ne înghesuim cu toții
Și mai facem un loc
Între mine și tine.
Tu mereu țineai capul
Spre umărul meu, aplecat,
Și părul tău lung și superb
Curgea negru-ntre noi
Asemeni unei cascade:
Și nu mai era loc
Pentru mama,
Nu mai era loc.” (Onomastică)
O
altă temă a creației poetului basarabean este iubirea. Puritatea sentimentului
pe care îl trăiește față de cea care îi va deveni soție se amplifică odată cu
trecerea timpului, echilibrul între cele două figuri feminine pe care le
divinizează rămânând constant. Am crede că „femeia de pe urmă” și „femeia mea
dintâi” la care face referire în finalul poemului Când sunt tocmai soția și mama:
„Când
am să mor,/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi// Lumea,/ venită la mormântul
meu,/ va sta îngenuncheată/ în fața ta mereu.// Ca nimeni/ să nu-mi joace pe
mormânt-/ îngroapă-mă-n lumina/ ochilor tăi,/ femeie de pe urmă,/ femeia mea
dintâi.”
Așa
cum în opera lui Mihai Eminescu natura și iubirea nu pot exista decât împreună,
în poeziile lui Grigore Vieru mama și dragostea de țară se contopesc adesea,
făptura care i-a dat viață metamorfozându-se în patria pe care și-a dorit-o
până la sfârșitul vieții. Deși eforturile scriitoricești, interviurile – chiar
și cele televizate -, articolele din gazetele românești și moldovenești,
intervențiile acide din plenul Parlamentului Republicii Moldova nu i-au rămas
fără ecou, poetul se simțea străin în propria țară, dar și în România.
Considera că atunci când se află de o parte a Prutului tânjește după cealaltă,
că sentimentul de străinătate îl copleșește și în București, singurul loc în
care își găsea liniștea fiind trenul, cu care călătorea mult.
Patriotismul
fiebinte se revarsă din poeziile sale la fiecare vers, fapt care i-a atras
atacuri dure din partea unor publicații din Chișinău, care au ajuns chiar să-l
considere spion român, „spion al Moscovei”, „terorist”, „KGB-ist”, „ucigaș”,
„antistatalist”, „profitor”, „individ capabil să facă lovituri de stat”.
Atacurile verbale nu au fost singurele, poetul suferind când copii ai unor
„internaționaliști” l-au lovit cu pietre în prejma blocului în care locuia de
peste douăzeci de ani.
Ce
putea să-i deranjeze atât de mult pe „dușmanii latinității”? N-au înțeles ei că
„În limba ta/ Ți-e dor de mama,/ Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./
Și doar în limba ta/ Poți râde singur,/ Și doar în limba ta/ Te poți opri din
plâns.”? Visul său de reîntregire a României devenea tot mai îndepărtat, deși
accidentele deloc întâmplătoare și ura pentru că visa România nu au fost cele
care să-l oprească. Spre sfârșitul vieții era tot mai îndurerat pentru că
asista la pierderea treptată a ceea ce s-a câștigat în bătălia pentru limba
română.
Partea a doua a culegerii, Confesiuni, alcătuită sub genericul Lucrarea în cuvânt este un prinos adus
timpului pe care îl trăia. Câteva fragmente de interviuri, articole, note de
subsol, mărturisiri ale poetului completează portretul unui mare OM; mare prin
simplitate, modestie, talent și un munte de patriotism. Rugat să lămurească
dilema că „poezia erotică și cea a naturii este și ea o poezie civică,
patriotică”, Grigore Vieru spunea: „Dragostea este un sinonim moral al păcii.
Deci, și al Patriei. Patriotică este și poezia naturii. Ce altceva dacă nu
Patrie se cheamă, alături de cântecul de leagăn al mamei, apele, pădurile,
munții, câmpiile unei țări. (...) Natura este istoria vie a Patriei: râul și
izvorul, muntele și dealul, ursul și furnica, pădurea și poiana. Natura este
istoria vie a Patriei, poate cea mai bună lecție de omenie și credință în
bine.”
Iată,
de altfel, ce scrie Victor Crăciun în postfața la „Rădăcina de foc”: „Grigore
Vieru plânge secolii de împovărare nedreaptă ai neamului, și râde solar trăind bucuriile
vieții și nădejdilor de mâine. O face cu sinceritate și emoție, cu dramatismul
acestor trăiri totale ale celui implicat în viața națională și a umanității
(…). Întreaga acțiune lirică a lui Grigore Vieru este o amplă acțiune socială,
simplu redescoperită în patria lui de cuvinte”.
Simbol
al românismului, rămâne în conștiința națională ca poet al marilor iubiri: de
neam și de țară, de oameni, de adevăr și dreptate, de frați dintru aceeași
mamă. A plecat de lângă noi fără a ni se mărturisi printr-un ultim cuvânt, dar
a rămas alături de noi prin tot ceea ce a încredințat memoriei nemuririi.
Poezia
lui Nicolae Dabija, Moartea lui Vieru,
poate ține loc de încheiere:
„Spitalul de Urgenţă s-a trezit
şi-i bântuit de-o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,
căci s-a găsit şi pentru dânsul o şosea.
E scos Poetul, pe fragmente, dintre
şine…
,,Sunteţi Vieru?“
,,Da…“
,,Şi ce vă doare? “
,,Doar Basarabia…
Ea… suferă mai tare…
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
şi-apoi pe mine…“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu