Limba noastră cea română – Grigore Vieru

CĂLUGĂREANU IULIA/prof. înv. primar/grad didactic I
Şcoala Gimnazială Nr. 12 Botoşani

A avea o limbă a ta, pe care să o stăpâneşti cu dibăcie e ca şi cum ai avea o comoară. Limba maternă e limba viselor noastre, e leagănul copilăriei, e o mireasmă plăcută de flori de măr, veşnic aducătoare de mângâiere şi pace.

Printre poeții de seamă, care „au scris o limbă ca un fagure de miere", se situează, în această a noastră „Patrie de pământ și de cuvinte", la loc de seamă al celor aleși, Grigore Vieru.

Într-o sărbătoare a veșniciei pe pământul nostru străbun, românesc, de atâtea ori „frământat de lacrimi și de sânge", de vijeliile și învolburările vremurilor, prin tot ce a scris, Grigore Vieru a considerat limba noastră, acea limbă sfântă, care „leagă, prin sânge, pământul de popor".

Poate că poezia „Limba noastră cea română" este tocmai un ecou al suferințelor acelor vremuri: „Sărut vatra și-al ei nume/ Care veșnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.// Cânt a Patriei ființă/ Și-a ei rodnică țărână/ Ce-a născut în suferință/ Limba noastră cea română.// Pre pământ străvechi și magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română."

Cu acest gând înfrățitor pentru toți românii, cel al Limbii, ni se adresa Grigore Vieru de dincolo de apa-graniță sub sârmă ghimpată: „Dragi frați de dincolo de Prut,/ Vă scriu cum pot și prea târziu,/ Mi-e dor de voi și vă sărut". Ne scria de dincolo de apa despărțitoare, cu toate opreliștile puse în calea fraților noștri, cu toată ura sovietică, ne scria în limba românească, strămoșească, luminând acea zare a începuturilor, parcă urcând, odată cu nădejdea, dealul viitorului neamului românesc, cu acea încredere venind din tainele adâncului.

Rouă în potirul Domnului, revărsare parcă din gât de vioară pe fruntea liniștii, curg, ca o miere binefăcătoare, versurile din poezia „În limba ta": „În aceeași limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeași limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poți s-o mângâi,/Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/Ți-e dor de mama,/Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./Și doar în limba ta/Poți râde singur,/Și doar în limba ta/Te poți opri din plâns.// Iar când nu poți/ Nici plânge și nici râde,/Când nu poți mângâia/Și nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în față,/Tu taci atuncea/ Tot în limba ta."

O poezie ca un testament, amintindu-ne de cel al lui Ienăchiță Văcărescu, referitor la acea moștenire sacră privind „Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire", aducându-ne în memorie și poemul lui Alexei Mateevici - „Limba noastră."

Cu fiecare poezie a lui Grigore Vieru, în față avem acel portret de Domn al Limbii, prin această „îndeletnicire vitală" care este scrisul în Limba română. Parcă toate cuvintele lui sunt învelite în parfum de tei, cu glas șoptit de floare, cu acea fascinație a exprimării lumii exterioare, fericit îmbinată cu lumea interioară.

Prutul, acea „apă-n ștreang", des invocat în poeziile sale, devine adesea un laitmotiv al invocărilor lirice: „De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca liber să pot asculta,/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au îngrădit Prutul,/ Prin urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la mare/ Numai prin lacrima ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați, pleca și adorația pentru poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la Prut", pe care-l pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între țări române,/ I s-aude plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/ Jiu și Nistru voi ce așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai însângerat la brâu,/ Vino, frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului râu". Încântat de frumoasa limbă românească, vechea noastră limbă strămoșească, recitea Grigore Vieru, tulburat, versul păunescian „Ca un Rai însângerat la brâu", ca o dureroasă redeschidere de rană veche, rană a trăirilor trecute, revenite în memoria întoarcerilor în timp.

Vrăjit de limba noastră cea română, „poamă poetică ispititoare", în poezia lirică a unui neam, prin acea „strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în „locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă apără", în care subtextul, prin concentrația ideatică și imagistică, și fiecare rând devin metaforă. Doar două exemplificări sunt în măsură să facă dovada unei susțineri: „Bate un clopot/ Al Învierii și-al Bunei Vestiri,/ Vine din cer un șopot,/ Vine un șopot/ Și mă ridică din mari pustiiri" („La mănăstirea Căpriana"); „Nimeni nu mai poate muta/ Pământul în cer/ Poate că numai privighetoarea,/ Poate că numai cântecul ei,/ Dar i s-a tăiat limba,/ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o mai aude cum cântă/ Pe crucea bisericii" („Privighetoarea pe cruce").

Apartenența la un spațiu și la un neam, la o credință străbună, la o istorie, nu poate fi concepută, la Grigore Vieru, fără acea apartenență la o limbă românească.

Coloană a Infinitului ființei noastre naționale, Limba Română are nevoie de aceste cuvinte.

Garoafă roșie, de vorbe și de cântec, la Grigore Vieru, Limba românească pășește cu încălțări aurite prin dimineața de rouă a ierbii, ca o veșnicie a Neamului. Creând în graiul acestui popor, „un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată" (...), „limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii", cum scria Alexe Mateevici în poemul „Limba noastră", Grigore Vieru, în frumosul Limbii române, se înclină în fața înaintemergătorilor care „făceau valul să cânte" și „puneau steaua să zboare". „Acolo unde-s `nalți stejari", Grigore Vieru a prețuit „comoara în adâncuri înfundată" a Neamului, Limba românească, „grai al pâinii", „șirag de piatră rară".

Luptător pentru idealul național, Poetul ne aduce, prin versurile lui, în rezistența memoriei, făclii vii ale trăirilor, prin preacuratul duh românesc. Citindu-i versurile, parcă auzi acea muzică a dăinuirii, a veșniciei românești.

Ilustră figură a culturii noastre, Grigore Vieru reușește să ne convingă că până și tăcerea cântă în poeziile lui, creații ce se constituie în tot atâtea durabile amprente ale spiritualității românești.

Dacă se spune că, față de înaintemergători, urmașii trebuie să dovedească respect și recunoștință, atunci Grigore Vieru, care exclama: „Ca să fii român, trebuie să poți!", a fost, fără îndoială, un mare Poet și un Om deosebit.