Prof. înv. primar BĂLAN MAGDALENA, GRAD DIDACTIC I
ŞCOALA GIMNAZIALĂ GABRIEL MARINESCU, TIGVENI- ARGEŞ
“Dacă visul unora
a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”-foarte
frumos, foarte simplu şi în acelaşi timp profund, afirma marele poet Grigore
Vieru. Câtă dorinţă de a trai şi a respira româneşte...adevărată dovadă de
iubire faţă de tot ce-i românesc!
Fiecare popor a
creat ceva cu care se poate mândri. Cu ce, de regulă, se mândresc
popoarele? Evident, cu ceea ce au creat
cu mintea și braţele lor- opere de artă, agricultură și industrie avansată,
poduri, șosele și căi ferate, războaie câștigate, invenții ș.a.m.d.
Cu ce ne putem mândri, noi, românii? De obicei, la această
întrebare există un răspuns general: ne mândrim că avem „pământuri bogate”, că
suntem „un neam harnic și pașnic”, că avem un „folclor bogat”... Trebuie să
precizăm, însă, că pământurile bogate nu-s rodul muncii noastre, ele ni-s date
de la Dumnezeu, iar chestiunea privind hărnicia și caracterul nostru pașnic mai
trebuie discutată... Ne mai mândrim și cu „limba frumoasă și dulce”.
Învaţată în familie şi în şcoală, şi apoi, iubită şi cultivată, sau
ignorată, poluată sau uitată, limba e vie şi puternică pentru că exprimă,
uneşte sau dezbină, defineşte identitatea, se moşteneşte şi se lasă moştenire.
“Limba română are virtuţi
complete, adică poate fi vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om.
E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni
vultur sau cântăreţ de strană” afirma Petre Ţuţea, iar
Vasile
Alecsandri spunea despre limba română că este “tezaurul cel mai preţios pe
care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile
trecute.”
Suntem un
popor binecuvântat cu mari poeţi şi preaslăvitori ai limbii române. Ei cu mândrie
au au ridicat-o pe cele mai înalte culmi ale cunoaşterii universale.
Grigore Vieru a
fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei. Pentru noi,
dispariţia fizică a poetului nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa,
prin frumosul semănat în sufletele şi mintea copiilor. A fost , este şi va
rămâne pilonul de rezistenţă a culturii naţionale. A ajunge
să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi ce-i
al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamna
să fii un poet ales.
Aşa a fost
Grigore Vieru- poet al neamului care a ştiut cel mai bine să aşeze alături
cuvinte ca Grai, Mama, Patrie, Iubire şi de aceeea merită cununa recunoştinţei
noastre. Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română ducând pe
umerii săi firavi crucea basarabenilor spre un viitor mai bun. Visul său era de
a ne uni prin cuvânt, prin bunatate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare
mai aproape ca niciodata pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite
naţionalităţi, de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de
celălalt, amintându-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Cu toţii
am pierdut un poet pe pământ, dar avem
un înger în ceruri... Ne mândrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea pe
care ne-a lăsat-o o vor admira multe generaţii mângâindu-şi sufletele cu
versurile lui.
El a fost
poetul Dragostei de Ţara, Dragostei de
Viaţă, Dragostei de Neam, Dragostei de Adevăr. Să-l aducem în sufletele
copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur prin care vom rămâne si noi prin
vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creeaza şi le
păstrează cu sfinţenie.
,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore
Vieru, maestru al cuvântului,
iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit
poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor,
îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate
şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii
sufletului omenesc. Poet al mamei, al
dorului şi al dragostei, al baştinei, al
izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
Inaltatoare si, in acelasi timp, profunde,
sunt enunturile: ,, Scriu nu pentru ca sunt poet, ci pentru ca am vazut in
copilarie cum curge Prutul’’. Marile sale teme abordate: Mama, Iubirea ,
Graiul, Copilaria vor fi mereu actuale fiindca acestea izvorasc din divinitate
si nu pot fi miscate de nimeni si nimic.
Creatia sa a
fost pietrificata cu ajutorul cuvintelor in rima, poate nu e cea mai
stralucita, dar este cu siguranta cea mai inaltatoare prin faptul ca venereaza
verbul matern, dragostea de neam. Izvoarele de inspiratie ale poetului sunt
simple zile de Pasti si Craciun…dar, anume aceasta simplitate inseamna toata
maretia vietii care vine de la Divinitatea.
Grigore Vieru
poate fi numit poet al copilului, o lume deosebit de complexa, de simpla , de
curata si pura , plina de bunatate, de fericire, este lumea cand te poti bucura
de raza de soare , de lumina zilei , de farmecul naturii…
Iubirea care
succede copilaria este una care ,, misca sori si stele’’ seamna in sufletele
cititorilor sperata, bucurie si , desigur , puterea de a ierta. Cum spunea, de
altfel si Lucian Blaga ,,Iubind ne-ncredintam ca suntem’’, opera poetului
Grigore Vieru reflecta perfect iubirea implinita, iar pe cea neimplinita acesat
o reprezinta ca conditie a omului de creatie.
Dupa o
copilarie vesela si o iubire neconditionata, poetul elogiaza in creatia sa
Mama, cea mai impotanta persoana din viata sa. Pentru el Ea reprezinta punctul
de pornire, locul de unde incepe totul, drept pentru care mai mult de jumatate
din creatia sa artistica este dedicata mamei.
Versurile
sale au rezonat cu dragostea de tara , popor si neam, au dovedit a fi un mare
salvator al valorilor umane. Opera sa a mentinut demnitatea de neam, a hranit-o
cu speranta si cu puterea de a continua cu fruntea sus. ,, Ne-am tinut vesnic
de limba romana intr-un desert aprins in care singura umbra era umbra ecoului’’
Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore
Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de
cultură, care se simte cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe
care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii
în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că „despre
Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet
mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama
şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării
sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu
să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare,
un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au
reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu
putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o
istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său
aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele
şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu
poate fi o zbenguiala a cuvintelor»
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu