Amariei Mihaela, profesor limba și literatura română,
grdul didactic I
Liceul Tehnologic ,,Arhimandrit Chiriac Nicolau”
Localitatea Vînători-Neamţ, județul Neamț, România
Se ştie faptul că muzica nu are hotare, limite sau asemănare
şi că ea a atins întotdeauna coardele inimii fiecărui ascultător. Prin
prisma melodioasă a deosebitei limbi române, Grigore Vieru a reușit să
ilustreze cele mai distinse idealuri ale spiritualității neamului românesc. Asemenea
unui satelit al ,,Luceafărului”, Grigore Vieru va rămâne un poet model în
cultura română. El este „doină”, „sămânţă”, „sunet”, „duminică”,
„ploaie”,
este cel mai îndreptăţit de a putea săruta acest sfânt pământ românesc.
Poeziile lui sunt ușor memorabile și se fixează în conștiința oricui. Inimile fiecăruia dintre
noi tresar, atunci când auzim vreun vers al poetului, deoarece acestea sunt
înarmate cu cele mai deosebite mărci stilistice, conținând un amalgam întreg de
pasiuni patriotice, de nuanţe muzicale panteiste, idilice, pline de
religiozitate, care adunându-se la unison, te doboară și îți prefac inima și
sufletul, te transfigurează, te înalţă spiritual. Meditând şi lăsând să-ţi
pătrundă în toată fiinţa duioşia versului lui Grigore Vieru, ţi se deschid
ochii împreună cu treaza conștiință și adorația față de neam, de plai, de mamă,
de frate și de bună credinţă, cum doar poetul a cunoscut-o. Şi ca într-un basm,
pe nevăzutele coarde sensibile ale sufletului se proiectează portative de
lumină care înscriu notele muzicale ale liricii poetului basarabean, unele cu
tonalităţi blânde, altele severe, altele … divine, creând o adevărată simfonie
a Neamului şi Sufletului românesc. Te împărtăţeşti din nefiinţa lor, făcând un
salt uriaş în istorie pentru a-ţi îmbrăţişa strămoşii şi a deveni o infimă
părticică a românescului universal colţ de rai. Apoi trezit de tonalităţile dramatice
revii în faţa versurilor purtând încă în vene fiorul sângelui neamului căruia
îi aparţii.
Versul şi cântecul, activitatea sa literară, politică, educativă, a făcut din
Grigore Vieru, una dintre cele mai puternice personalităţi, „un om al naţiei lui”
după cum îl numeşte Eugen Simion. Grigore
Vieru (1935-2009) s-a afirmat ca unul dintre cei mai talentaţi poeţi din
Republica Moldova. Volumele sale: „Versuri” (1965), „Numele tău” (1968),
„Aproape” (1974), „Fiindcă iubesc” (1980), „Taina care mă apără” (1983), „Cel
care sunt” (1987) au constituit adevărate capodopere în literatura română.
Cărţile lui Grigore Vieru dedicate celor mici: “Alarma “ (1957), “Muzicuţe”
(1958), “La fereastra cu minuni “ (1960), “Făt-Frumos – curcubeul” şi “Bună
ziua, fulgilor!” (1961), ”Poezii de seama voastră” (1967), “Trei iezi”,
“Abecedarul” (1970), “Albinuţa” (1980) sunt adevărate ferestre deschise spre
minunea graiului matern. Volumele de versuri: “Versuri” (1965), “Numele tău”
(1968), “Un verde ne vede” (1976), „Taina care mă apără“ (1983), „Cel care
sunt” (1987), „Fiindcă iubesc” (1980), „Steaua de vineri” (1987), „Rădăcina de
foc” (1988), „Hristos nu are nici o vină” (1991), „Rugăciune pentru mama”
(1994), „Strigat-am către tine” (1999), volume antologice: “Scrieri alese”,
“Acum şi în veac” (patru ediţii: 1997, 1999, 2000, 2001) ş. a., fac trecerea
către un sciitor matur, un poet important al generaţiei ’60 de dincolo
de Prut, crescut într-o istorie imposibilă, un poet care şi-a asumat şi a
devenit ,, un poet cu lacrima în vers”, după cum însuşi
mărturisea.
Discursul poetic al lui
Grigore Vieru are multiple valenţe educative, indiferent de vârsta căreia i se
adresează, pe motivul că integrează domeniul emoţional într-o perspectivă
cognitivistă. De aceea lectura, odată începută, rămâne o provocare permanentă.
Mesajul versurilor este unul emoţional, e ,,cântec”, ,, auzire”, ,,muzică”, prin
crearea, de către poet, a unui mediu plăcut şi stimulativ, situat dincolo de
cogniţie, care poate fi perceput ca o alfabetizare emoţională ce urmează alte
reguli decât cele ale alfabetului literal. Se poate vorbi şi de o alfabetizare axiologică
în creaţia vierieană: mama-copilul, copilul-mama, familia, patria, limba
română, religia (credinţa, nădejdea, dragostea), arhetipul (binele, adevărul,
frumosul), libertatea, dreptatea, echilibrul , toleranţa, iertarea, empatia,
intuiţia… Acest alfabet constituie cheia prin care cititorul pătrunde mesajul
educaţional ce conturează o nouă paradigmă educaţională, cu puternică
încărcătură formativă, care priveşte înspre un model deschis către toate
resursele inteligenţelor multiple: verbală-lingvistică, logică-matematică,
vizuală-spaţială, corporală- kinestezică, muzicală-ritmică, interpersonală,
intrapersonală, naturalistă. Grigore Vieru a fost, aşadar, un vizionar.
Aceste „valori
matriciale” întemeietoare, cum le supranumeşte cercetătoarea creaţiei vieriene
Ana Bantoş în eseul „ Simplitatea lui Grigore Vieru”, sunt premisele axiale ale
însăşi devenirii noastre ontologice, în accepţie heideggeriană: „În fond,
poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care, pe un
segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce
Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul
popular (s. n.), prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum
şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale
vieţii”. Simplitatea, fireşte, e doar aparentă, mai bine zis, ea este
esenţializată până la adânci reverberaţii: „Izvoare – / Limpezi zăvoare! / Sufletul
mamei / De voi străjuit. // Izvoare – / Săbii sub floare! / Joc vă ajunge /
Pe-al vostru pământ” („Izvoare”). Intuiţiile, tălmăcirile panteiste şi predicţiile
poetice sunt de natură orfică, precum observa (printre primii!), confratele său
generaţionist, poetul şi dramaturgul Marin Sorescu în prefaţa la volumul Izvorul şi Clipa (încă la 1981!) apărut
într-una din cele mai solicitate colecţii de poezie românească – Cele mai frumoase poezii: „Este Grigore
Vieru discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru nu-şi poate refuza
vocaţia de-a privi în urmă? Măcar odată, cu tot adâncul din ochi, măcar o
viaţă, cu toată viaţa din viaţă? Temele obsedate ale poetului (…) sunt
obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba
în care te exprimi (,, Şi doar în limba ta / Poţi râde singur / Şi doar în
limba ta / Te poţi opri din plâns”), casa, pământul. Simbolul central (fiind)
mama…”. Subliniind proprietatea poeziei vieriene „de a fi punte unică – un
curcubeu de aur suspendat între două veşnicii”, Marin Sorescu a consacrat, de fapt, organic şi
definitiv creaţia lui Grigore Vieru în peisajul liricii româneşti contemporane:
„în peisajul cam sofisticat al liricii contemporane, uneori prea compusă şi
prea cerebrală, versul său ţâşneşte în lumină, proaspăt, cu forţă de gheizer”.
Astăzi, la trecerea timpului, am îndrăzni doar să nuanţăm definiţia soresciană
Un discipol al lui Orfeu, reluată, de altfel, şi drept titlu de volum omagial
la cei 70 de ani ai poetului, şi să spunem că Grigore Vieru a fost, şi va
rămâne, în lirica modernă ca unul din cei mai inspiraţi discipoli ai
legendarului Orfeu!
Grigore Vieru a fost
nu numai un poet cântăreţ al plaiului natal şi al chipului blând al mamei, el a
fost şi un militant pentru cauza neamului, pentru Limba Română, pentru alfabetul latin, pentru cultura
românească şi pentru tot ce ţinea de spiritul naţiei. Se ştie cât de mult
a luptat pentru valorificarea tradiţiilor româneşti pentru recunoaşterea
drepturilor românilor basarabeni şi pentru Unirea cu Patria Mumă.
Aceasta a recunoscut-o
nu numai în scris, nu numai în nenumăratele articole şi poezii, dar ori de câte
ori a avut prilejul şi-a manifestat convingerile. Şi nu de puţine ori a avut de
îndurat pentru aceste idealuri. Se ştie că poetul e un tribun, un militant
pentru cauza celor mulţi, el este Vocea
care, de multe ori strigă şi propovăduieşte în deşert, dar o face, adeseori cu
preţul libertăţii şi, poate, al vieţii sale. Nu sunt cuvinte goale
versurile patriotice prin care Grigore Vieru îşi manifesta dragostea de neam,
de Patrie, de Limbă, de istorie. El îşi afirmă aceste convingeri proprii în
Poezia: Sunt: Sunt pomul cel cu mere
roşii, / În vîrf se leagănă
luceferi. / De trunchi se scarpină leproşii, / Hulind
pe oamenii cei teferi. // Sunt
floarea cea în chip de liră, / Născută într-o vreme crudă. / Căznitul suflet o
admiră, / Beţivul peste ea se udă.//Sunt cartea cea cu pagini sfinte. / Pe faţă
preoţi o sărută. / Pe spate scîrnave cuvinte / Înşiră golănimea brută. / Sunt o
albină truditoare / "Fardată" cu polenul Lunii. / Mă ponegresc mereu
laidacii / Rujaţi cu roşul Uniunii. / Sunt, poate, însuşi viitorul / Poporului
cu chip de salce. / Pe care-l mai învaţă
chiorul / Pe unde şi-n ce fel să calce. // Sunt cel ce vrea să cînte-n Piaţă
/ A Libertăţii dulci prescură. / Pe spate
cu-n baston de gumă, / Cu un căluş cazon în gură. // Sunt pata cea de sînge,
zisă / Republica Moldovenească, / Ce-n loc să frigă ucigaşul / Încearcă
veşnic să-i zîmbească. //Sunt dorul care zboară peste / Zăgaz şi apă înspumată.
/ Un fel de tristă libertate / Cu lacrimi
mari încoronată. // Sunt Prutul singur şi
istoric, / Ghimpată sîrmă îl
răneşte. / Îl suge de-o vecie marea, / El de-o vecie izvorăşte. // Sunt
doina, taina ei, pe care / Nu
poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii, / Chiar dac-ar fi acoperită / Cu-o mie una de
Siberii.”
Puţini au fost liderii spirituali, cărora
să le încredinţeze poporul toate durerile sale şi Grigore Vieru a fost unul
dintre ei. Acest „poet cu lira-n lacrimi”, după fericita expresie a academicianului
Eugen Simion, a ştiut să-şi mângâie neamul, să-l îndrepte, dar şi să-l înalţe
în poeme de o imensă blândeţe şi înţelegere, precum remarcă acelaşi Eugen
Simion: „Chiar şi atunci când poartă o sabie în mână, sabia lui este de
miresme”. Prin afirmaţia poetului: “Ştiu toate
doinele” – el îşi defineşte dragostea pentru datină, tradiţie, folclor, arta
nemuritoare transmisă din gură în gură, cântecul plâns al strămoşilor, doina,
balada cea tânguită de haiduci, de eroi populari, de viteji ori de ţăranii
simpli care îşi alinau dorul cu aceste nestemate folclorice. Cert este că
poetul poate scrie pe orice, chiar şi pe boltă, chiar şi pe valuri, chiar şi pe
frunze, chiar şi pe “mirosul magic de brad” care-l răzbeşte.
În poezia de dragoste a lui
Grigore Vieru,tot
ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge
iubita devine goană întru cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o
caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi
energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de
muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România
literară, numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită
rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală”..Muzicalitatea vine atunci când îndrăgostitul, cel
care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de sărbătoare, iubita de
împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru comportă sentimentul
perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia, armonia şi gingăşia.
Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre
tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii
de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem
de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. De altfel, îndrăgostit de muzică,
poetul şi-a oferit multe din creaţiile sale unor compozitori şi cântăreţi
talentaţi, şi împreună au lansat adevărate imnuri, şlagăre …, cum vreţi să le
numiţi, înbălsămând sufletele tuturor celor însetaţi de frumos.
Bucurându-se de o neîntrecută popularitate, omnivalentă şi
rezistentă în coordonatele sale esenţiale, opera lui Grigore Vieru, poet
singular în tot spaţiul românesc şi adevărat pedagog al Neamului său,
acumulează astăzi noi valenţe sintetizând atât naţionalul, cât şi europeanul şi
universalul. Creaţia poetului, în totalitatea sa, oferă o gamă infinită de
interpretări, după cum infinite sunt notele şi tonalităţile muzicale din
versurilor sale. Poezia, cântecele, cărţile şi însuşi numele lui Grigore Vieru îşi reclamă noile valenţe ale neuitării,
locul hărăzit de Dumnezeu în simfonia românescă.
Bibliografie:
·
Grigore Vieru, Acum şi în veac. Poeme, cântece, confesiuni,
Ediţia a VIII-a, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, 2004;
·
Grigore Vieru, Cele mai frumoase poezii, Editura
Jurnalul, Bucureşti, 2009;
·
Ana Bantoş, Simplitatea lui Gr. Vieru, în revista Limba Română, nr. 1-4 (163-166), 2009;
·
F. Băileşteanu, Grigore Vieru. Omul şi Poetul, Editura
Iriana, Bucureşti, 2005;
·
E.Simion, Scriitori români de azi, vol.III,
Editura David-Litera, Chişinău, 1997;
·
M. Sorescu, Gr. Vieru şi lirica esenţelor, prefaţă
la Izvorul şi Clipa, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1981;
·
Nicolae Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!,
Săptămânalul România literară, 2 februarie 1989.
·
Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul
colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura
Ştiinţa, Chişinău, 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu