Poezia ne uneşte

Prof. Carmen Silvia Ciobanu

Lb. engleză, Gradul II

Liceul cu Program Sportiv Botoșani

 Rezumat: Originar din Pererita ,Grigore Vieru a luptat toata viata pentru depăşirea graniţelor si a condiţiei noastre umane, având ca arme doar condeiul si versul. Poezia sa nu are graniţe și nici temele sale nu sunt ţintuite într-un spaţiu geografic sau o epocă, ea este atemporală și nelimitată. Orice naţionalitate am avea sau orice limbă am vorbi suntem fascinaţi de simplitatea versurilor și profunzimea mesajului. Armonia care ii predomină opera vine tocmai din simplitatea cu care a fost crescut și care i-a fost insuflată din frageda copilărie într-o singură limbă pentru a se desăvârşi în tot universul.

 Marele poet nu a” trecut doar Prutul”,ci a cucerit întreaga lume, unindu-ne pe toţi prin versurile sale.

Grigore Vieru -„poet al neamului”- cum a fost supranumit, este un nume cu o rezonanţă unică in literatura românească și nu numai.

Născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererita, județul Hotin, Grigore Vieru a studiat la şcoala din localitatea natală, apoi în orăşelul Lipcani și la Universitatea Pedagogică Ion Creangă din Chişinău.

A debutat cu placheta de versuri pentru copii Alarma (1957). S-a afirmat ca unul dintre cei mai talentaţi poeţi din Republica Moldova și unul dintre cei mai înfocaţi  luptători pentru deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor de la est de Prut. Cărţile Versuri (1965), Numele tău (1968), Aproape (1974), Fiindcă iubesc (1980), Taina care mă apără (1983),Cel care sunt (1987), Acum și în veac (1997) editate la Chişinău, au constituit adevărate etaloane nu numai în creaţia sa. Multe cărţi ale lui Grigore Vieru au văzut lumina tiparului peste Prut, adeverind un poet autentic al tuturor românilor: Steaua de vineri(1978), Rădăcina de foc (1988), Izvorul și clipa (1991), Hristos nu are nici o vină (1991), Curăţirea fântânii (1993), Văd și mărturisesc (1996) s. a.
Grigore Vieru a contribuit esenţial la dezvoltarea literaturii pentru copii, dintre multele și mult îndrăgitele sale cărţi pentru cei mici evidenţiindu-se în mod deosebit cartea preşcolarului Albinuţa (1979; reeditată de nenumărate ori) și un original și inspirat Abecedar (1970, 1983, în colaborare cu SpiridonVangheli).

I s-a înmânat Diploma de Onoare Andersen (1988), este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1990) și membru-corespondent al Academiei Române (1993).
Venind în literatura după moartea lui Stalin și după alte evenimente care au schimbat în bine starea de lucruri din fosta Uniune Sovietică, format la şcoala literară a folclorului autohton, dotat cu un simţ ales al cuvântului și al sunetului (în copilărie a cântat în cor și la diferite instrumente), a înfăptuit în literatura româna de la est de Prut o adevărată revoluţie. În locul istorisirilor anoste, plictisitoare despre prietenia copiilor de diferite naţionalităţi, despre necesitatea de a-și iubi fierbinte patria sovietică de necuprins, în locul lozincilor rimate și al altor surogate care constituiau până atunci literatura moldovenească pentru copii, Grigore Vieru le spunea celor mici adevăruri mari în imagini aparent simple și uşor memorabile, datorită semnificaţiilor etice adânci și elementului umoristic omniprezent: „Iedului ii cresc corniţe:/ doua vârfuri de peniţe!/ Și cu ele, ca băieţii,/ iscăleşte toţi pereţii sau: Sta purcelul jos în paie:/ Sunt murdar. Murdar de tot,/ Trebuie sa-mi fac o baie... / Și s-a dus s-o facă-n glod.”

Prin intermediul artei autentice, autorul cultivă micului cititor un gust lingvistic și literar fin, îl pune în contact cu problemele complicate ale existenţei umane, fără să-l dădăcească ori să-l plictisească.

Grigore Vieru se dovedeşte original, chiar în comparaţie cu autorii mai puţin politizaţi în sens comunist (George Meniuc, Liviu Deleanu), care evitau cu succes poveţele versificate și istorisirile plictisitoare pe teme majore. El înţelege într-un mod aparte tema majoră: copilul este chemat, prin natura lucrurilor, să-și iubească înainte de toate mama, limba maternă, plaiul natal. La aceasta înţelegere (originală în contextul timpului) a tematicii majore se adaugă simplitatea discursului poetic, oralitatea stilului, caracterul captivant al imaginii puse la baza poeziei și, finalul surprinzător. Poetul evocă o situaţie simplă și-i sugerează copilului ideea ca mama este o fiinţă sfântă pentru el, ca soarele (Mama ne mângâie,/ Soarele luceşte./ Soarele e unul,/ Mama una este ). Îndemnurile lui ca micuţul să-și iubească mama sunt de o ingeniozitate pe potriva copilului: „Și pe deal, și pe vâlcele/ Zboară două rândunele,/ Dar nu-s ele rândunele,/ Ci-ale maicii mănuşele./ Când se duc pe dealul poamei,/ Sa săruţi mâinile mamei./ Cine mâinile-i sărută,/ Parcă merge și-i ajută .”

În toiul rusificării acerbe a românilor basarabeni, nemaivorbind de oprimarea până aproape de desfiinţare a limbii băştinaşilor din Transnistria și din Bucovina, Grigore Vieru a avut curajul să scrie simplu, impresionant și profund în finalul poeziei Frumoasă-i limba noastră!: „Pe ramul verde tace/ O pasare măiastră,/ Cu drag și cu mirare/ Asculta limba noastră.// De-ar spune și cuvinte/ Când cântă la fereastra,/ Ea le-ar lua, ştiu bine,/Din limba sfânta-a noastră.”

Când era la modă să se scrie despre necuprinsa patrie sovietică și să se tacă despre aşa-numita patrie mică, Grigore Vieru le spunea copiilor în poezia Plaiul meu: Sunt multe ţări pe lume/ Ce- ncântă și te-atrag./ Dar plaiul meu anume/ Îmi este cel mai drag .
Poetul nu-și desconsidera cititorul fraged, manifesta încredere în capacitatea lui de a înţelege just și adânc expresia poetica: La noi mai dulce-mi pare/ Și pâinea din ştergar,/ Și apa de izvoare,/Și-acel cireş amar...// Mai verde e pomătul,/ Mai scurt e lungul drum,/ La noi chiar și omătul/ Mai cald e nu ştiu cum .” Într-un astfel de context, finalul patetic se afirmă ca expresie firească a dragostei față de plaiul natal: „Dragule, meleagule,/ Duiosul nostru cânt,/ Smolitule, truditule,/ Frumosul meu pământ .”

Originalitatea înţelegerii obiectivelor poeziei, oralitatea și simplitatea ca factori exteriori ai comunicării poetice, în substratul cărora stau caracterul modern al expresiei și complexitatea autentică a poeziei dintotdeauna, au asigurat din start succesul creaţiei lui Grigore Vieru pentru adulţi. Chiar pornind, uneori, de la fapte obişnuite, poetul le descoperă semnificaţii etice neaşteptate, impresionante. Anticipând consideraţiile despre lirica de dragoste a poetului, evidenţiem aici sensul deosebit al penultimului vers din suita de ziceri care formează uluitoarea poezie Tu:”Venii târziu acasă,/ Sa vad ce-i zice tu,/ Luai puţin din masa,/Să văd ce-i zice tu,/ Mi-a râs pe drum o fata,/ Să văd ce-i zice tu (...)/ Sunt palid ca lămâiul,/ Să văd ce-i zice tu,/ Să mor aş vrea întâiul,/ Să văd ce-i zice tu .”

 Bogata încărcătură ideatică a acestui penultim vers și imprevizibila întorsătură din finalul discursului scriitoricesc ne pun în fața unei revelaţii poetice, obţinute cu dibăcia unui adevărat maestru. Compoziţia simplă în aparenţă, dar nici pe departe simplistă, date fiind simbolistica finalului poeziei şi  revelaţia asigurată acum de ultimele două versuri, ne surprinde în poezia Clipe. La drept vorbind, Grigore Vieru procedează de la bun început metaforic, gândirea sa este una eminamente poetică ( Clipa este un grăunte,/ Clipa-i floarea dintr-un pom./ Doua clipe, mai rotunde,/ Sunt privirile la om ), dar anume în finalul poeziei el foloseşte un detaliu în măsură să dezvăluie o idee nu numai poetică dar și filozofică (prin natura și prin adâncimea adevărului exprimat): Intre boabele de poamă/ Se înghesuie o stea.../ Dar încape tot pustiul/Intre clipa ta și-a mea... ).

Îngemănarea organică a sentimentului cu gândul și unitatea simplităţii comunicării cu complexitatea naturală a existenţei umane sunt particularităţi esenţiale ale liricii poetului de la chiar începutul creaţiei sale.

Este adevărat că un timp Grigore Vieru a abordat cu predilecţie motivul poetic al mamei, dând naştere și unei discuţii pe tema restrângerii , apoi a reluării uneori nu tocmai fericite a altor teme. Aici trebuie să explicăm că limitarea la motivul mamei a avut (în contextul timpului concret-istoric) o semnificaţie deosebită, poetul sustrăgându-se conştient și ingenios datoriei de a evoca artistic cuceririle și aspiraţiile omului sovietic, binefacerile prieteniei popoarelor și altor teme și sarcini prevăzute de hotărârile de partid și de indicaţiile forurilor conducătoare.

Asta pe de-o parte. Pe de alta parte, chiar în contextul reluării insistente a motivului poetic al mamei, scriitorul proceda în fiecare poezie în mod original, punea în lumina semnificaţii noi ale motivului, depunea eforturile cuvenite pentru a nu se repeta, aceasta reuşindu-i de cele mai multe ori.

Ca și în poezia pentru copii, în creaţia sa pentru adulţi Grigore Vieru pornea de la sacralitatea ori poate mai curând de la sacralizarea unor fiinţe și adevăruri pe care literatura realismului socialist , nereuşind sa le lichideze definitiv, le trecea cu ostentaţie pe un plan secundar. Mama nu înceta, desigur, să  fie mama, dar în epoca imediat postbelica rolul ei revenea, în mare, Patriei. Grigore Vieru a afirmat poetic și profund polemic: Mama, tu eşti patria mea! Poezia lui Grigore Vieru despre mama avea o misiune și un efect revoluţionar. Mama apare în diferite ipostaze în lirica viereană, aceasta fiind fiinţa supremă care le cuprinde pe toate:patrie, limbă sau alte realităţi primordiale sugerate de poet. Sacralizarea mamei, investirea ei cu calităţi etice alese, scoaterea din rândul fiinţelor ordinare sunt permanente ale creaţiei vierene.  

O bogăţie fără de preţ a omului și a poporului din care face el parte este graiul matern, componentă inalienabilă a specificului naţional. Noua comunitate de oameni , pe care au dorit-o comuniştii sovietici, se numea popor sovietic și urma să vorbească o singură limba, rusa. Toate congresele, conferinţele, întrunirile, şedinţele, toate actele oficiale se desfăşurau și se întocmeau în limba rusă. În instituţiile de învăţământ mediu și superior disciplinele de specialitate erau predate în ruseşte, conform manualelor ruseşti etc. De aici durerea poetului, conştient de politica  regimului comunist, care pretindea ca dorea  utilizarea  limbilor naţionale, dar în realitate făcea totul pentru dispariţia necesitaţii însăși a oamenilor de a-și păstra și, mai ales, de a-și dezvolta limba strămoşeasca. De aici și excelenta lui poezie În limba ta. După cum este firesc, poetul afirmă că” în aceeaşi limbă/ toata lumea plânge,/ în aceeaşi limbă/ râde un pământ” , dar totodată ne face atenţi la faptul că „doar în limba ta/ durerea poţi s-o mângâi,/ iar bucuria/ s-o preschimbi în cânt .” Prin expresii profund poetice Grigore Vieru ne sugerează superioritatea limbii materne faţă de oricare alta de pe glob. Nu pentru ca ar fi mai bogată, mai sonora, mai dulce decât vreo alta limba. Aici se cere o paralelă cu mama. Fiecare îşi iubeşte mama nu pentru că e mai bună, mai frumoasă, mai harnică decât mama altui om, ci pentru că e a sa. La fel și limba e mai bogată, mai sonoră, mai dulce, pentru că e a noastră și noi numai prin ea suntem noi. „În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./ Și doar în limba ta/ Poţi rade singur,/ Și doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns...” .

Poezia „În limba ta” ni se prezintă ca o credinţă a unui scriitor, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit. Constatăm că poetul nu se referă doar la limba romană și totodată observăm că scrierile sale au fost traduse în italiană, franceză, engleză, germană și alte limbi depăşind cu mult teritoriul la care a visat vreodată poetul. Grigore Vieru nu e poet al ”unui singur neam”, ci al tuturor neamurilor, căci fiecare popor își cânta dorul în limba sa.

Arta sa nu are graniţe și nici temele nu sunt ţintuite într-un spaţiu geografic, ea este atemporală și nelimitată. Orice naţionalitate am avea sau orice limbă am vorbi suntem fascinaţi de simplitatea versurilor și profunzimea mesajului. Armonia care ii predomină opera vine tocmai din simplitatea cu care a fost crescut și care i-a fost insuflată din frageda copilărie într-o singură limbă pentru a se desăvârşi în tot universul. Esenţa vieţii se regăseşte în versul ce-ți umple sufletul de o bucurie misterioasă. Scriitorul nu caută răspunsuri legate de sensul existenței, căci acesta nu îi este străin, ci dimpotrivă își ajută semenii să-și deschidă sufletele către infinitate, înţelegându-și fiecare rolul pe Pământ.

Grigore Vieru a luptat toata viața pentru țara sa, pentru limba sa,dorindu-și cu ardoare „să treacă Prutul”, singurele arme fiindu-i doar condeiul și scrierile sale. A ilustrat stări de spirit profunde exprimate paradoxal printr-un limbaj de o simplitate fascinantă. Nimic strident sau fals în lirica lui Grigore Vieru. Versurile lui au un singur scop: apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi.

“Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă”, afirmă maestrul care  şi-a cunoscut destinul şi l-a împlinit prin opera literară retrăgându-se în plina glorie pentru a străluci în literatura universală pentru eternitate. Nu mai  există motiv sa se teamă de nimic. Dorinţa i s-a împlinit, chiar a depăşit aşteptările ,căci scriitorul nu a împărtăşit doar iubirea nemuritoare pentru semenii săi, ci i-a apropiat pe aceştia din urmă prin poezia sa, pentru totdeauna ,depăşind  orice graniţă,făcând totul sa pară aşa cum era însăşi personalitatea sa :”simplă”- "E simplu ca iarba, e simplu ca pâinea, e simplu ca Biblia" (Adrian Păunescu)

 Grigore Vieru nu a” trecut doar Prutul”,ci a cucerit întreaga lume, unindu-ne pe toţi prin versurile sale.