Chirică Raluca Iuliana,
profesor pentru învațământ preșcolar,
gradul didactic II, Școala
Gimnazială Asău
Grigore Vieru
rămâne a fi un poet model în cultura română, dar în același timp și
extraordinar, de neîntrecut. El este asemenea unui satelit al ”Luceafărului”.
Poeziile sale stau la baza excelenței și originei bunei înțelegeri, compoziției
armonioase și creației autentice. Prin prisma melodioasă și desebitei limbi
române, Grigore Vieru a reușit să ilustreze cele mai distinse idealuri ale
spiritualității neamului, chiar și cu destinul său nefast, dar fermecător
oricum. Probabil deosebite mărci stilistice și conținând un amalgam întreg de
pasiuni patriotice ascunse printre rândurile vierene, pentru că afecțiunea față
de acest popor și plai natal n-a avut limite pentru el. Nu există copil, elev
sau matur care n-a citit și n-a iubit creația scriitorului. Poeziile lui sunt
ușor memorabile și se fixează în conștiința oricui.
Grigore Vieru s-a
la 14 februarie 1935 în Pererița, sat de pe malul stâng al Prutului. El
studiază școala primară și secundară în satul natal și apoi la Lipcani, iar în
anul 1958 absolvă Facultatea de Filologie a Institutului ,,Ion Creangă,, din
Chișinău.
Debutează cu o
poezie din vremea studenției, iar în 1957 îi apare primul vilum de versuri,
intitulat sugestiv ,,Alarma,,. Scrie multe poezii pentru copii și de aceea el
este și publicist, prozator, eseist, relizator de manuale școlare. Opera sa
este tradusă în limbile rusă, ucrainiană, bielorusă, letonă, lituaniană,
lestonă. Versurile sale sunt cunoscute cititorilor din Bulgaria, Ungaria,
Polonia, fosta Republică Democrată Germania, Finlanda, Franța, Statele Unite
ale Americii.
Comentatorii
literari au depistat câteva constante ale liricii lui Grigore Vieru. Una ar fi
aceea a dorului, pe care poetul îl definește sugestiv ,, tot ce-i dor e
neușor,,. Iar dorul devine rana nestinsă, veșnica generatoare de poezie, el
,,se suprapune autobiograficului, dându-i simplitatea eternă a vieții,,.(Victor
Crăciun).
Apoi, mama devine,
după afirmația criticului sus citat, ,,matricea și în același timp cheia
întregii sale poezii,,. Este o mamă eternă, implicând și conștiința ,,
rădăcinii de foc,, sau ,,mama graiul,, cum o numește poetul, și factorul
generator de dăinuire.
Dincolo de dragostea de neam, e
mama, cea care nu l-a abandonat în singurătate. “Cât de frumoasă eşti!”
este o antologie închinată mamei, femeii, Limbii Române.”Iubește-mă.
Ori nici nu mă iubi./ Zic si eu doar: "To be or not to be!"/ Dar
lângă tine vorba n-are rost, / Aș vrea sa fiu ori nici sa nu fi fost./”
A tânjit mereu după iubire, a căutat
modelul mamei în femeie. ”Mama mea viața-ntreagă/ A trăit fără bărbat./Singurei
eram în casă/ Ploi cu grindină când bat./ Mama mea viața-ntreagă,/ Stând
la masă, ea și eu, / Se așază între mine/ Și Preabunul Dumnezeu.”
Dragostea pentru femeie, în
sensul larg al cuvântului, înseamnă, de fapt, dragostea pentru mamă. A
tânjit mereu după iubire, a căutat modelul mamei în femeie.
Evocându-şi mama, poetul îşi
aminteşte că aceasta era o croitoreasă pricepută şi „cântecul” maşinii de cusut
a fost cântecul său de leagăn și de trezire, dar și izvorul vieții lui. O
părticică din fiinţa ei a trecut şi în cămăşile sau năframele zămislite:
„Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe la margini/ Cu
lacrimile mamei.”
Stihurile ”Mamă,/ Tu eşti
patria mea!/ Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/
Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre./ (…) Basmaua –/ Steag,/
Zvâcnind/ Ca inima…/ Mamă, / Tu eşti patria mea!” oglindesc frumuseţea acestei
iubiri eterne, care devine un simbol fie al astralului, fie ale teluricului;
unitatea celor două puncte diametral opuse conturând idealul de frumuseţe
maternă.
”Mamă, de-ai fi o stea în cer
lină,/ Te-aş găsi după lumină/ (…)// De te-ai face spic secară,/ Te-aş găsi
după povară/ (…)// De-ai fi-n codru o păsăruică,/ după glas aflate-aş, muică/
(…)// De te-ai face-n văi o floare,/ Te-aş găsi după suflare,/ Spune-ţi-aş
vorbe cereşti:/ “Muică, tot frumoasă eşti!” Ea nu se poate pierde şi va
dăinui ca parte a fiinţei eului poetic, ca parte nemuritoare a fiului.
Ţâşnind din vatră binecuvântată, mult jinduită de trecători
flămânzi şi avizi de bogăţii, Grigore Vieru a cântat odată cu poporul, s-a
contopit cu tonul cântării neamului, simţindu-se îndrituit să lupte, prin harul
potrivirii cuvintelor ce-l deține, pentru regăsirea unității naționale și
culturale. ”Nu mai am loc/ Pe-al meu pământ/ De ochii străinului,/ De câte văd
ei în jur/ Şi apucă!/ O ţin în braţe pe mama,/ Ca pe o iubită;/ Că nu mai are
loc/ Nici ea pe pământ.”
Toată viața a mărturisit că
momentele de cumpănă ale vieții sale au fost depășite cu ajutorul celor trei
îngeri păzitori: Mama, Divinitatea, Limba Română, tămăduitorii sufletului său.
Poezia are glas, în glasul ei cântă
cu rezonanțe grave, rostul neîmplinit al lumii, iar el, poetul, în postura unui
drumeț, pe care ni-l imaginăm, în căutarea acestui rost, pe care nu-l află,
trăiește sentimentul de neputință.
În poemul Pâinea „Frumos
este chipul rugător / Al pâinii / Poate că şi cântăreţul / Lira spre ea / Mai
adânc şi-ar pleca-o / Dacă nu i-ar părea / Atât de simplă / Atât de comună /
Pâinea întâi să vorbească!/”, eul liric tinde să facă să se înţeleagă
profunzimea pe care nu o vedem în lucrurile simple. De altfel, poemul poate fi
considerat un adevărat paratext al întregii creaţii, pentru că oferă o
predoslovie a receptării cu atât mai necesară, cu cât poetul este cel mai
adesea înţeles în sensul în care ar trebui sa fie înţeles cel mai puţin.
Întrebat în care poem se
regăsește cel mai bine, Grigore Vieru a răspuns:„Rădăcina
de foc”. Într-adevăr, formează partea cea mai valoroasă a liricii
sale, un univers estetic și moral al atitudinii față de viață. Însuși titlul
metaforic dezvăluie amărăciunea profundă a scriitorului de a se fi ivit pe lume
într-un topos ce i-a marcat viața. Matricea originară purtându-l într-o
comuniune dincolo de timp.
Nu întâmplător, el a compus cântece, deoarece și prin cântec a transmis
oamenilor lucruri serioase. Colaborarea cu Ion şi Doina Aldea Teodorovici dă
viață unui imn foarte popular, deşi, cu o tematică profundă - „Eminescu să
ne judece”.
În ”poemele sale din bătrâni”, a logodit înţelepciunea populară cu harul
său poetic, îndemnându-și congenerii să nu piardă sentimentul fundamental
al apartenenței la neamul românesc.”România este o ţară plina de câmpii, munţi,
ape, cântece, istorie şi graniţe.” Chiar și experiența morții îl
pregătește de viață, ” Sunt om. Om sunt.”
Fără să manifeste pietatea absolută,
poetul a repetat - la nivelul artei – transcenderea patriotismului din element
concret politic într-un sentiment profund și colectiv, capabil să exprime
iubirea și ura, umilința și suferința, nădejdea și temerile unui neam.
Și, același Grigore Vieru o va face
și azi, și mâine, și în toate aceste cazuri, va fi în dreptul său literar
incontestabil.
O
altă constantă a liricii lui Vieru va fi ermanența regăsire în spiritualitatea
eminesciană, căreia îi conferă valoare de univers vital ,,Eminescu este
izvorul, ramul,,.Am putea aminti,printre alte constane, vocația militantă a
scrisului său, caracteristică dealtfel și altor confrați luptători întru poezie
și limbă. Iar vocabula sa capătă o sonoritate o contabilitate aparte, izvotă
mai ales din cultivarea obârșiilor noastre. Grigore Vieru este ,,un poet care
și-a asunat greul unui grai trendu-l prin inima sa,,.(Ioan Alexandru).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Vieru,
Grigore, ”Taina care mă apără”, Iași, Editura Princeps,
2008;
2. Vieru,
Grigore, ”Rădăcina de foc”, Editura Univers, 1988;
3. Vieru,
Grigore, ”Hristos nu are nici o vină”, Editura Orient - Occident,
București, 1991;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu