Carcea
Loredana-Nicoleta, profesor de limba și literatura română, grad did. I,
Școala
Gimnazială Nr. 7 Botoșani
Rezumat: Conținutul
acestei lucrări este remarcabil surprins în aprecierea lui Mihai Cimpoi: „Lirica lui Grigore Vieru, organic legată
de tradiția eminesciană și folclorică a literaturii noastre, dar nespus de
sensibilă la neliniștile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne
întoarce la izvoare și, totodată, de a ne croi o cale sigură de comunicare cu
formulele de trăire și gândire artistică ale poeziei universale, mai cu seamă
în registrul tematic al iubirii, dragostei de mamă și maternității
veghetoare…”.
De la Eminescu la
Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la Emil Brumaru la
Mircea Cărtărescu, toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii. Desigur,
fiecare într-o manieră specifică liricii sale. Dacă la Eminescu poemele de
iubire transmit, în cele mai multe cazuri, sentimentul neîmplinirii, dacă la
Emil Brumaru în poemele dedicate femeii întâlneşti tema iubirii pusă în raport
cu ludicul sexualităţii concrete, iată că la Grigore Vieru poezia iubirii de
femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.
Iubita apare ca un
element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Femeia este un răsărit
de soare, printre genele ei se înalță Luna, bărbatul îndrăgostit aspiră să fie
îngropat în lumina ochilor ei. Iubita este legătura care face posibilă
vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care dă sensul existenţei.
În poezia lui Grigore Vieru, dragostea este concepută ca un izvor veşnic din
care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este locul în care
omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea
strămoşească, pură şi nealterată: „Când
am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi
joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/
îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când). A-ți încredința propria
viață iubitei este, în lirica viereană, unul dintre cele mai sincere şi
cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina
cununiei. Momentele folcloristice prezente în poezia lui Grigore Vieru
accentuează ideea că bărbatul, prin taina cununiei, umple golul unor inele cu
viaţa de cuplu, viaţa de creaţie divină.
Grigore Vieru cultivă o
poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui suferind de dor.
Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea
dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea
imaginii Unicului. Acest unic vierean se pronunţă pentru două tipuri de iubire:
una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale
sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii
terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică
(eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate
dorul faţă de natură. În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru
divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale.
Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ
universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei,
arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire.
„-
A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag
pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc
păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva). Astfel se face că,
ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea
a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o credinţă neclintită
şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de
moarte”. Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a feminităţii,
în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El
păşeşte prin universul metafizic având la braţ mama şi iubita. O parte drumului
existențial este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă parte e
verde, pe care păşeşte veşnica iubită. Poetul aflat între mamă şi iubită,
îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul
femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către
mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Partea albă a mamei se
înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar partea verde a iubitei
se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Poate fi considerată această
imagine duală o metaforă superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se
pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în
faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea
vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea
suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza
poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, pe de o parte suferinţa, dorul,
angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă
ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul
sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot
mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/
Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa
poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/
Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză
tămăduitoare/ Pe rana pământului.” Pe drumul verde, drumul păşirii împreună
cu iubita, se instituie transferul temei maternităţii. Încrederea totală şi
sinceră în iubire va aduce îndrăgostiţilor, prin har şi rugăciune, copilul pe
care-l vor, cum se întâmplă în poemul Rugă: „Acestei femei suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i sânii cu
lapte/ Şi adu-i copilul ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele pete
frumos/ Ca frunza de aur a toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să
guste şi dânsa/ Rozul bucetelor măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn
adâncul ei păr.// Umple cu floarea pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul
de mamă/ Acestei frumoase femei.”
Tot ce atinge iubita
devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină. Poezia de iubire a lui Vieru
are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de
substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un
soi de muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România
literară, numeşte oralitate: „O bună
parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă
sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui
Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor
sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o deliberată şi
profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales a acelor al
căror viu izvor este folclorul.” Muzicalitatea vine atunci când
îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de
sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru,
comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia,
armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat
şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni
fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă
o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. Criticul Alex
Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de
bine „să adore, să proslăvească, să
idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm într-o dictatură a ironiei”.
Iată, în acest sens un poem dialogal în care poetul elogiază femeia iubită, iar
la rândul ei femeia idolatrizează iubitul, semn că între cei doi există stare
de graţie şi armonie, condiţie sine qua non a iubirii: „- Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/
A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/
deasupra codrilor.// - Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E
timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu
rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” (Vreau
să te văd) sau în poemul Leac divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul unei
sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu însăţi din
lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.// Iubire!
Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu
plângi lacrima – o naşti”. În acest ultim poem citat, iubirea (femeia
iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. Relaţia care se instituie acum e una sub
zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit
dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte
femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima.
Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea ei, prin dorul de
ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în
acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului
îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă
prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană
dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.
Poezia lui Grigore
Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima
cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care se
cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii
sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.
1.
Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, Ed. CEP USM, Chişinău;
2.
Nicolae Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!, Săptămânalul România literară, 2
februarie 1989;
3.
Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura Ştiinţa,
Chişinău, 2010;
4.
Grigore Vieru, Acum și în veac, Litera, Chișinău, 1997.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu