MAMA ÎN OPERA LUI GRIGORE VIERU

prof. PÎNZARU MIHAELA

Şcoala Gimnazială „Octav Băncilă” Corni, Botoşani

Supranumit de Mihai Cimpoi poet prin excelenţă al mamei şi al maternităţii, Grigore Vieru îşi sintetizează întreaga existenţă, mărturisită cu dărnicie în numeroase confesiuni lirice, în modelul Mamei.

Analizând  poeziile dedicate mamei din volumul „Rădăcina de foc” – volum pe care poetul îl consideră ca fiind cel în care se regăseşte cel mai bine – descoperim conturat portretul maicii sale: frumoasă, cu ochii ca albastrul cerului, cu părul ca aurul spicului de grâu nins de ani grei, trudită, obosită, mereu atentă şi grijulie cu cei dragi, mirosind a pâine de casă, aburindă, abia scoasă din cuptor. De aici se dezleagă şi aici se readună întreaga sa lirică. Norocul lui este mama care i-a „dat inima ei” şi mâinile, şi steaua, şi izvorul, şi cuvântul: „Mamă,/ tu eşti patria mea!”.

Matricea şi cheia întregii sale poezii rămâne mama, căreia îi consacră o treime din întrega sa operă.

Născut în România, în localitatea Pererita, situată pe malul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, Grigore Vieru va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia fiind arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi România, de fapt doar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din dreapta Prutului, decât “prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”.

Demonstrând în cărţile sale de debut că e un excelent poet al copilăriei,  Grigore Vieru a devenit repede, poetul-simbol al Basarabiei, un poet căruia i se recunoaşte faptul că a revigorat poezia tradiţională. Mama şi maternitatea sunt teme esenţiale ale poeziei sale. Supranumit de Mihai Cimpoi poet prin excelenţă al mamei şi al maternităţii, Grigore Vieru îşi sintetizează întreaga existenţă, mărturisită cu dărnicie în numeroase confesiuni lirice, în modelul Mamei.

Rămas orfan de tată din pruncie, găseşte în mama sa spiritul de toleranţă, modelul de răbdare, prototipul istoric al îndârjirii naţionale şi înţelegere calmă, a destinului, în aceste coordonate ilustrându-şi spiritul de poet.  Poezia Autobiografică poate constitui punctul de plecare al analizei propuse, versurile în care Vieru îşi mărturiseşte admiraţia şi iubirea nemărginită faţă de maica iubită devenind un imn-confesiune:

Mama mea viaţa-ntreagă

A trăit fără bărbat.

Singurei eram în casă

Ploi cu grindină când bat.

     Mama mea viaţa-ntreagă,

     Stând la masă, ea şi eu,

     Se aşază  între mine

     Şi Preabunul Dumnezeu.

Oh, şi crede-aşa într-însul,

Ca-n albastru  văzul ei

Chipul lui de pe icoană

Se străvede sub scântei.

     Şi eu ţin atât la mama,

     Că nicicând  nu îndrăznesc

     Dumnezeul din privire

     Să mă vâr să-l mâzgălesc.

În orice discuţie purtată peste ani, sunt emoţionante cuvintele poetului care îşi aminteşte astfel de fiinţa pe care a divinizat-o: „Maică-mea nu  mă bătea, făceam  câte-o şotie, se mai stropşea la mine, dar îi eram drag, pentru că era singură şi eram şi ajutorul ei bărbătesc, ca să zic aşa. Eram ascultător, mă jucam în luncile câmpului, acasă; şi eu într-un mod deosebit am iubit-o. Eu nu pot spune că mi-am iubit mama mai mult decât dumneata, decât orice copil; eu am iubit-o într-un mod deosebit pentru că eu am crescut în prejma ei, fără tată, şi am simţit căldura ei întotdeauna, o mare căldură; şi eu i-am răspuns cu aceeaşi căldură. Atunci când  a murit maică-mea, în ziua când a murit maică-mea, pentru mine murise întregul Univers…”

Jalea  poetului este sfâşietoare în Litanii pentru orgă, poem în care întregul univers plânge moartea mamei, întreaga făptură a eului liric este răvăşită şi sapă în pietrele sufletului mărturii pentru veşnicie într-un bocet simplu, aşa cum îi şade bine omului cumpătat şi credincios de la ţară, care nu caută vinovaţi, nu se răzvrăteşte în faţa morţii, ci acceptă demn că totul, chiar şi Mama... are un sfârşit aici, pe pământ:

Nu-mi ajung ochi să te plâng,
Nici cuvinte nu-mi ajung.
Drumul meu sub cer e scurt,
Drumul tău în pământ e lung.
Mă doare căsuţa,
Grădina ta verde,
Toate
Câte-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor de nimeni, mamă,
Numai de tine mi-i dor.

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,

Analizând  poeziile dedicate mamei din volumul Rădăcina de foc – volum pe care poetul îl consideră ca fiind cel în care se regăseşte cel mai bine – descoperim conturat portretul maicii sale: frumoasă, cu ochii ca albastrul cerului, cu părul ca aurul spicului de grâu nins de ani grei, trudită, obosită, mereu atentă şi grijulie cu cei dragi, mirosind a pâine de casă, aburindă, abia scoasă din cuptor. De aici se dezleagă şi aici se readună întreaga sa lirică. Norocul lui este mama care i-a „dat inima ei” şi mâinile, şi steaua, şi izvorul, şi cuvântul: „Mamă,/ tu eşti patria mea!”. Matricea şi cheia întregii sale poezii rămâne mama, căreia îi consacră o treime din întrega sa operă. Astfel, Grigore Vieru realizează în  poemele sale portretul mamei universale:

• muncitoare, fiind capabilă de orice sacrificiu pentru a-şi creşte copilul – Cântec cu acul ( Iar noaptea/ Mama lucra croitoreasă/...Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe margini/Cu  lacrimile mamei.), Nopţile mamei ( Te chinuie nesomnul,/ Durerea în oase./ Ai aprinde lumina/ Şi-ai coase.), Părul mamei, Mama şi feciorul ( - Maică, nu mai osteni,/ Că avem cu ce trăi,/ Am şi casă şi bănuţi,/ Eu, nu tu să mă ajuţi.), Mamă, de-ai fi o stea, Mama la câmp, Măicuţa ( Tot o fugă albinuţa/ Dimineaţa,/ Udă-i este cămăşuţa/ Dimineaţa,/ N-o întreabă nimicuţa/ Dimineaţa, / Că-i grăbită ca măicuţa/ Dimineaţa.);
• frumoasă de nespus, asemeni sfinţilor din icoane sau zânelor din poveşti – Buzele mamei, Mâinile mamei ( O, mâna ei, ca ramul veşted,/ A-mbătrânit la mine-n creştet.), Părul mamei, Ai două inimi, mamă, Vine un glas ( Vine un glas tainic/ Şi-mi spune:/ Există o femeie totuşi!/ Cu sufletul ca cerul,/ Frumoasă ca ţărâna,/ Simplă ca lacrima), Mamă, de-ai fi o stea,
• soţie iubitoare, credincioasă până la moarte memoriei soţului său - Buzele mamei ( Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută, mereu,/ Mereu presurată cu ţărna/ Mormântului tatălui meu.);
• tăcută – Tăcerea mamei ( Tăcută/ Eşti, draga mea mamă,/ Tăcută.), Poeţii sînt copiii naturii;
• grijulie faţă de destinul copilului său – Duminica ( Iar tu, lăsând departe/ Şi munţi, şi greu, şi râu,/ Gândeai la cele bune/ Şi la copilul tău.), Cântec despre mama, Către fiu, mama;
• bunică blândă, iubitoare - Mâinile mamei (Copii am. Dar şi-acum, când/ Vin zorii noaptea s-o destrame,/ Găsesc pe frunte mâna mamei,/ găsesc pe frunte mâna mamei.), Cântec de leagăn pentru mama, Mama în casa noastră ( Ne supărăm pe ea/ Că nu vede bine,/ Atunci când/ În loc de pâine smolită/ Pâine albă ne-aduce.);
• asemeni îngerilor – Făptura mamei ( „Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!”), Cuvântul mamei, Izvorul mamei, Steaua mamei, Ghicitoare fără sfârşit, Cutremur, Bună dimineaţa!, Spre chipul tău, O, mamă, Nu de aceea, Mama la câmp,  Mi-e dor de tine, mamă ( Măicuţa mea: grădină/ Cu flori, cu nuci şi mere,/ A ochilor lumină,/ Văzduhul gurii mele!);
• înţeleaptă, iubitoare de neam şi ţară – Mamă, tu eşti..., Motiv popular ucrainean, Versuri albe, Tu eşti un geniu ( Tu n-ai asemănare/ În cele pământeşti./ Născând, tu eşti un geniu,/ Un geniu, maică eşti./.../ Noi mere, iar tu paznic/ Veghind din moşi-strămoşi/ Să nu dea peste ele/ Mistreţii lăcomoşi.), Nici o stea;
• modestă – Cântecul mamei ( Nu-mi lua cercei şi salbe,/ Că de-amu am plete albe.// Nu-mi lua năfrămi străine,/ Că de-amu eu nu văd bine.// Încălţări nu-mi mai alege,/ Că de-amu eu nu pot merge.)
• unică – Litanii pentru orgă (Cum nu sunt doi pomi/Întocmai la fel,/ Cum  nici două popoare./  Cum  nu se aseamănă perfect/ Cicoare cu cicoare  - /Astfel, maică, şi tu/ Eşti unică-n lume,/În sufletul meu. ).

La vârsta de 60 de ani, într-un interviu, întrebat de reporter cum se apropie de el umbra zarzărului casei părinteşti, nu poate să nu-şi lege amintirile, inevitabil, de mamă, mărturisind: „Sunt alb, bătrân aproape, Mi-e dor de tine mamă... La casa părintească  revin mereu  şi pentru că acolo am început  să scriu  primele versuri. Am fost întrebat de multe ori cum am început să scriu poezie. Aveam 11 anişori când am compus primele versuri. Poeţii spun că atunci când au avut o mare bucurie sau o mare durere,  aceasta s-a revărsat în poezia lor. Eu am început să scriu de frică. Erau anii aceia grei de secetă, ’46 – ’47, când mama  pleca până  la Cernăuţi pentru un pumn de grăunte sau făină...”.

Relaţia dintre mamă şi poet este evident una foarte strânsă, talentul şi trăirea unică a acestuia convieţuind într-o armonie perfectă, din care s-au născut nestemate rostite de copiii de orice vârstă, iar confesiunile privind originea şi greutăţile copilăriei marelui poet răscolesc făptura oricărui cititor:

Pe valea cu Prutul

Singură, `ncet,

Trăieşte mama

Unui liric poet.

Când mai senină,

Când mai tristă.

Şi crede că fiu-său

E mare ministru.

Ci fiul

Mai sapă versuri ş-acu,

Care se publică,

Iar care nu.

Ci fiul vine

Vara-n vacanţă palid

Şi fraged ca o faianţă.

Se zbuciumă aprig

Noaptea întreagă,

Alături se chinuie

Mama sa dragă.

Poetul tot bate

În piatra hârtiei,

Iar mama cu lacrimi

Perina scrie. – Mama poetului

Întreaga sa viaţă poetul a căutat modelul mamei   în orice femeie,  afirmând că în dragostea femeii găseşte „o prelungire a  iubirii mamei ”, model pe care mărturiseşte că nu  l-a găsit, iar acesta ar putea fi încă un  motiv pentru care a construit în creaţia sa  o  lume a poeziei  maternă, ocrotitoare şi edenică. Mama lui  e mama tuturor poeţilor, a tuturor copiilor, memorabile fiind versurile  din  În limba ta, pe care Tudor Gheorghe le-a înnobilat, interpretându-le într-o variantă unică, poetul de peste Prut vâzându-şi mama  nu doar ca pe o forţă generatoare a existenţei, ci ca pe o mamă-grai:  

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge,

În aceeaşi limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

In limba ta

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi

Nici plânge şi nici râde,

Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în faţă,

Tu taci atuncea

Tot în limba ta.

iar mărturisirea supremă din Casa părintească  poate constitui concluzia studiului, a ceea ce înseamnă  Mama  pentru  Grigore Vieru:

Un miros magic de brad

Răzbeşte până aici,

Îmi notez o idée

De-a dreptul pe el: “Mama

Este trecutul meu cald,

Ziua de mâine a mea,

Viitorul meu strălucit”.

Grigore Vieru rămâne un bard  al iubirii materne, al dragostei de ţară, iar cuvintele sale pot constitui repere  morale pentru generaţia actuală: „Nu sunt un mare poet. Nu harul, ci lacrima mea e mare. Nu sunt nici primul dintre poeţii ţării, nici al doilea, nici al treilea... dar nici ultimul.”

Bibliografie:

Grigore Vieru, Rădacina de foc, Editura Univers, 1988

http://www.grigorevieru.md/biografie