Laboratorul de creaţie a lui Grigore Vieru

Vultur Doina Veturia

Profesor învăţământ primar

Gradul I

Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul”, Tg-Mureş

Grigore Vieru ne-a lăsat drept moştenire o operă care abia de acum încolo, după trecerea lui la strămoşi, cum îi plăcea să spună, îşi va arăta adevărata sa dimensiune. O operă pe cât de vastă, pe atât de valoroasă : creaţie poetică, aforistică, publicistică, interviuri.

A văzut lumea în care a trăit şi a comensurat-o în multitudinea dimensiunilor ei, cu neasemuitul său suflet. De fapt pe Grigore Vieru, poetul, l-au născut realităţile perioadei în care a trăit.

Poet naţional al tuturor românilor, simbol al rezistenţei şi comunităţii prin cultură a spiritului românesc în spaţiul unic şi unitar al poporului nostru de pe cele două maluri ale Prutului s-a născut în data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererâta, fostul judeţ Hotin (din România), ca fiu al lui Pavel şi Endochiei, nascută Didic.

Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei. Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa, prin frumosul semănat în sufletul copiilor. A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţa  a culturii naţionale. A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi ce-i al tău prin poezie şi să crezi că esti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fi un poet ales. Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a stiut cel mai bine să aşeze alături cuvinte ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre. Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba româna, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Prin scrisul lui, prin luările de cuvânt, prin comportamentul său de apostol pe pământul nostru plin de rele şi de păcate, poetul s-a străduit, cu toată lucrarea şi suflarea sa, să ne facă mai înţelepţi şi mai toleranţi, mai generoşi şi mai apţi să ascultăm durerile altora. Visul său era de a uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi, de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri.

Blajinul şi conciliantul apostol şi martir al neamului devenea însă sabie şi scut atunci când cineva atenta la sfânta sfintelor fiinţe noastre- Limba Română- şi, prin ea, la porul român, istoria română, demnitatea naţională. Acest poet naţional al Basarabiei, a devenit de-a lungul vremii un sacerdot al Limbii Române, pe care a sacralizat-o şi imortalizat-o în opera sa măreaţă ca o catedrala a sufletului românesc. A făcut totul pentru Limba Română, pe care atât de mult a iubit-o, încât s-a cununat cu ea pe vecie şi întreaga sa operă este o respiraţie a Limbii Române şi un imn de doxologie adus acestui grai unic şi inconfundabil în acest Univers.

Ȋn fragilitatea făpturii sale ardea un vis : „Viaţa întreagă am dorit să trec Prutul. Am reuşit să-l trec îngrozitor de târziu...Cred că a fost cea mai fericită zi din viaţa mea.” În confensiunile sale poetul ne transmite nestingherit dragostea pentru acest popor român, pentru limba străbunilor. Un adevărat patriot, el evocă satul, casa părintească şi bucuriile simple ale vieţii la ţară. Până şi necazuriile de altă dată îi erau dragi. Aprecia tot ce avea şi se mulţumea cu gândul de a ajunge să unească ţara mamă cu copilul său. Precum spune Noica „ Grigore Vieru, poet al bunătaţii şi singurătaţii bucuroase, este ceea ce, niciodată nu va dispărea, deoarece va fi prezent mereu în interiorul sufletului neamului român.” A scris şi a generat poezia româneasca, de la poezii pentru cei mici, până la poezia de dragoste pentru adolescenţi. Poezia lui Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun,  aproape dureroase. A văzut lumea în care a trăit şi a comensurat-o în panoplia dimensiunilor ei, cu neasemuitul său suflet. Astfel, prin tot ce a creat şi a lăsat dar posterităţii, chiar de nu ar fi crezut în veşnicie, el însuşi s-a plasat în veşnicie, starea pe care o măsoară doar eternitatea.

Chiar dacă popularitatea lui Grigore Vieru a fost asigurată de simplitatea scrisului său, creaţia poetului trebuie privită în ansamblu şi în contextul social-politic în care a fost plăsmuită, potrivit afirmaţiei sale : „ Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles.” De fapt pe Grigore Vieru, poetul, l-au născut realităţile perioadei postbelice.

El, veşnic copil, curat şi plăpând, el, copilul cel mare al neamului, a debutat ca un excelent poet al copilăriei, al jocului care recreează lumea, al paradisului recuperat de cel vârstnic, prin candoare şi fast imaginativ. Poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză aceea sfâşietoare singurătate, pe care  a fost nevoit să o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria, această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni ai săi, nu a fost una tocmai fericită : a avut imprimată pe ea foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi îl însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină pe artist să se aropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l facă lor înşişi. În spaţiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta „ploaia curată care” îl „spală de colbul zilei” îl „înseninează şi” îl „întăreşte pentru plug” spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru „aratul pe arşiţă intr-un pământ uscat” .

Ca şi în poeziile pentru copii, în creaţia sa pentru adulţi Grigore Vieru pornea de la sacralitatea ori poate mai curând de la sacralizarea unor fiinţe şi adevăruri pe care literatura „realismului socialist”, nereuşind să le lichideze definitiv, le trece cu ostentaţie pe un plan secundar. Mama nu încearcă ,desigur, să fie mamă, dar în epoca imediat postbelică rolul ei revenea, în mare, Patriei.

Motivul mamei este ades întâlnit în operele poetului, fiind ca o dragoste divină, o Icoană ce trebuie aşezată pe perete închinându-ne ei în fiecare moment. Mama trăieşte între cer şi pământ, adicaă mereu în mintea lui.  În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceaşi ambivalenţă ca şi în cele ale mării şi pământului : viaţa şi moartea sunt corelative. Mama este simbolul căldurii, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îi însoţesc. Celelalte motive : copilăria, iubire, cântecul , pământul, patria se întregesc într-un întreg, datorită acestui fir mic structurant. Pentru Vieru mama e patria, mama e cuvântul, mama e libertatea, demnitatea naţională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii.

„Făptura mamei” are, pentru Vieru o proiecţie cosmică : „Uşoară maica, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ” ; este simbolul esenţial al naşterii, fiinţa divină de la care primim viaţă şi har. Sacralizarea mamei, investirea ei cu calitaţi etice alese, scoaterea din rândul fiinţelor ordonate sunt pemanenţe ale creaţiei vierene. Concomintent iau naştere poezii în care fiul îşi exprimă recunoştiinţa pentru tot ce a însemnat şi înseamnă mama : „Măicuţa mea : grădină / Cu flori, cu nuci, cu mere ”...”Măicuţo, tu : vecie, / Nemuritoare carte” . Poeziile despre mamă adeveresc o lume de sentimente şi idei care formează bogăţia poeziei lui Grigore Vieru, constituind în acelaşi timp o încercare grea pentru autori: aceea de a fi de fiecare dată orginal, nou, surpinzător nu numai în „idee”, dar şi expresie. De cele mai multe ori Grigore Vieru încearcă să fie astfel . În creaţia sa mama este simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale. Ea este o altă Maica Marie, un început a toate câte sunt, devenind Muma însăşi. Patrie, plai, grai, izvor şi alte realităţi primordiale sunt sugerate, la Grigore Vieru, prin simbolul mamei. Pentru el mama a fost şi mama adevărată, dar şi România întreagă. Vieru a reuşit să ne sensibilizeze şi asupra ideii de mamă, şi asupra ideii de ţară. A fost şi va rămâne in literatură poetul mamei.

„Sunt iarbă. Mai simplu nu pot.” – aşa se definea Grigore Vieru, maetru al cuvântului, iubitor de plai , de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de-o muzicalitate şi frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare, dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei , al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.

El, ca domn al literei şi slovei, a vorbit puţin şi despre puţini, dar ochea exact în idealurile şi durerile naţiunii, trăind viaţa sa de „iarbă simplă”, de sol al Basarabiei victimizate, murind „în fiecare clipă”, fiind hărţuit, istovit şi otrăvit de vicleniile istoriei, politicienilor corupţi şi funcţionarilor nemiloşi, Omul-Vieru vădit vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia, poate fi numit, fără greş, un poet al neamului, un izvor al Prutului şi a întregilor generaţiuni de români.

Ne mândrim mult cu Grigore Vieru, iar moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mângâindu-şi sufletele cu versurile lui.  Pe cel care a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile prin care le creează şi le păstreză cu sfinţenie.

Bibliografie :

• Ion Ciocanu – „Literatura română contemporană din Republica   Moldova” Chişinău 1999
• George Călinescu – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” Bucureşti 1982
• Mihai Cimpoi – „Întoarcerea la izvoare”, Literatura artistică, Chişinău 1985