Autor: Ivănușcă Laura-Simona, Prof. înv. Primar, Grad Didactic II, Școala Gimnazială “P. Șușter”, Costești
Grigore Vieru își iubea Țara nespus, iubea pe Eminescu – era model pentru el, regreta că nu-l “cunoscuse” mai din timp. Acele “sârme ghimpate” îl țineau departe de poetul nepereche și de iubita lui Țară.
Mama pentru el era prototipul unei umanități ideale, ea ține în cumpăna dreaptă însăși viața.
Tema cea mai frumoasă a poeziilor lui Grigore Vieru este iubirea niciodată egal împărțită între mamă și iubită.
Pentru că iubea muzica și-a oferit multe creații unor cântăreți și compozitori talentați, lăsând împreună lucrări valoroase, cântate pe marile scene.
Grigore Vieru este poetul acestei triste comete pe nume Basarabia. El și-a cucerit dreptul de a fi numit poet național, poetul întregii țări. Cărțile sale au trecut Prutul devenind o permanență vibrantă în casele românilor, iar “Albinuța sa polenizează cu hărnicie florile românismului zburând pe deasupra sârmei ghimpate” – Ion Ungureanu.
Grigore Vieru se considera naționalist și afirma cu toată certitudinea că “mi-s dragi popoarele toate”. Dar se ridică cu hotărâre împotriva degradarii limbii poporului său din cauza năvălirii în republică a “plevei migrătoare” care se consideră “un dor minunat”, împotriva școlilor mixte, care erau sem pentru rusificarea generației tinere a populației băștinașe...
Lirica lui Vieru, este legată de tradiția eminesciană si folclorică a literaturii noastre, ne oferă posibilitatea de a ne întoarce la izvoare și de a ne croi o cale sigură de comunicare cu trăirea și gândirea artistică ale poeziei universale.
Prin toată activitatea sa literară, educativă, politică. Grigore Vieru a devenit una dintre cele mai puternice personalități luptătoare pentru drepturile omului in Republica Moldova adesea fiindu-i amenințată sau chiar pusă în pericol viața.
Purificarea specifică poeziei lui Grigore Vieru este o operație nu foarte simplă și nici ușoară. În ea intră, existența umană, zbaterea între durerile reale ți speranțele posibile, dar în defășurarea ei concretă, la Vieru, dialectica binelui are trei etape:
a)primordialitatea panadisiacă – bucuria de a fi, amintirea și nostalgia esenței și începuturilor binefăcătoare. Demersul său liric presupune propoziția “la început a fost starea de grație”;
b)lupta cu răul îmbracă în poezia lui Vieru mai cu seamă forma “cădenii în istorie”, a deguadării, provenind din inserarea în timp a devenirii puterii și asupririi. Este de remarcat că nefericirea personală și restriștile neamului sunt tratate cu mare economie și concentrare al mijloace poetice. Cuvintele ard ca focul – înstrăinare, înrobire, surghiure, Sibir – dar așezarea lor, formulele și construcțiile sunt struniteși, îndreptate, în cele din urmă, spre ultima etapă a diamantizării;
c)depășirea salvatoare – prin dragoste și creație. Dragostea se vădește a fi multiplă și poliferantă: titularii ei: mama, iubita, prietenul, omenirea și desigur, firul de iarbă – sunt tratați de fiecare dată altfel, surprinzător. Rodnicia lor nu este demonstrată, ci încorporată în însuși actul de creație.
Grigore Vieru are o calitate semnificativă, adânc înrădăcinată în generoasa lumină latină a graiului și a minții românești. În cinstea simplă, țărănească, a satului natal și în copilăria petrecută în fireasca și iubita Romaniei Mare. După dezmembrarea uniunii sovietice și o dată cu mișcarea centrifugă care i-a urmat, curajul de a fi bun a însemnat pentru Vieru devotarea trup și suflet cauzei de redeșteptare națională, românească a Basarabiei. În ultimii ani, poetul se stabilește la București și este ales membru de onoare al Academiei Române.
Puterea poetului de a înconjura bunătatea cu o horă de persoane și cu un alai de sentimente care formează, împreună și în același timp, biruința și scut.
Poetul face (prin fața cititorului) să se perinde ipostazele binelui, dragi inimii lui: imaginea suverană și ocrototitoare a mamei, rânduiasca sătească, sinceră, formativă; dorul nemărginit al poporului de a-și păstra ființa lui românească și de a împlini rosturile ce-i revin în lume și în istorie.
Istoria unui popor este limba; ea nu este a scriitorilor, ea aparține poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor; ea aparține strămoșilor noștri, mai ales, celor care vin după noi.
Vieru consideră că avem un grai cu ochii umezi de dor și istorie. Un grai cu tâmple brobodite de roua trudei creatore. Niciunde dorul nostru de desăvârșire nu s-a arătat mai clar și mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poprul și-a făcut-o sieși. Limba este o ființă vie, mereu în dezvoltare, sensibilă la toate înnoirile vieții. Ea trebuie să altoiască pe trunchiul ei toate cuvintele noi, necesare, restructurându-le, după firea și legile ei. Eminescu spunea că “Limba noastră, nu este nouă... Ea e pe deplin formată în toate părțile ei, ea numai dă muguri și ramuri nouă și a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare înseamnă a abuza de dânsa și a o strica”.
Poetul ne spune că cea mai de preț comoară a poporului este “limba”, el veghind asupra strălucirii ei și nu trebuie să pirotească nicicând. Grigore Vieru ne mai spune că pentru a vorbi sănătos limba mamei este datorie, o datorie patriotică. A vorbi corect și frumos limba, omenim pe străbuni, pe cei care au creat :societatea cuvintelor civilizate”.
Pentru marele poet basarabean fiecare zi în care se vorbește românește este o zi a înălțării, o sărbătoare; chiar dacă pasul în horă este, poate, puțin rătăcit, dar tot românește jucăm; cântăm plângând, dar tot românește cântăm – ne spune el.
Grigore Vieru declară că cea mai fericită zi din viața sa a fost cea când a reușit să treacă Prutul în anii 70, visul său se îndeplinise. Voia să rămână ân Țară, dar știa că nu se poateș totuși în adâncul inimii sale îi răsărise un gâng minunat: să plece într-o țară capitalistă ca turist, să ceară azil politic și să stea acolo vreo 2-3 ani, până când KGB-ul îi pierdea urma, după care să se strecoare cumva îi Țară, în Carpați – la cea mai ândepărtată stână pentru a cere ajutor unor ciobani și să stea acolo până veneau alte vremuri, dar Dumnezeu a dat să ajungă la Academia Română.
Grigore Vieru consideră pentruu românii basarabeni că limba, literatura, cântecul românesc sunt covorul care ne-a ferit sufletul de înghețul străin, pustiitor. Pentru el cultivarea sentimentului național era o datorie primordială. Unul din cele mai importante lucruri erau iubirea de Țară, munca, disciplina și iubirea dintre frați.
În anul 1989, a trecut din nou Prutul. Participând alături de Nicolae Dabija și de poeții din Țară, la comemorarea morții lui Mihai Eminescu la care veniseră poeți din mai toate marile țări ale lumii (Franța, Anglia, China, Rusia, Turcia) – traducătorii poetului nostru, atunci aprinseră cu toții câte o lumânare pentru “Poetul Nepereche” și pentru Ștefan cel Mare și Sfânt; nu mare i-a fost mirarea când văzuse și pe turc sâand cu lumânarea aprinsă în fața mormântului ăn care odihnesc osemintele marelui Voievod; fiecare popor își are eroii și martirii săi.
În anul 1990, se pregătește Podul de Flori. Grănicerii sovietici trebuiau să improvizeze un pod plutitor, un ponton, pe care lumea ar fi putut trece de pe un mal pe altul, dar nu era nici un pod plutitor, autoritățile refuzaseră să-l facă. Fiind deputat, avea și el de spus un cuvânt și reușește să treacă Prutul cu o barcă însoțit de preotul și primarul satului. Ajuns pe celălalt mal, era aruncat pe sus din brațe în brațte, până se trezise pe coșul desfăcut al unui camion care servea drept scenă.
Se întoarser- cu daruri: icoane, cărți, șervete. Barca se lăsă pe fundul Prutului, dar doi tineri îl trec înapoi Prutul pe brațte. Prutul era foarte scăzut în acea vreme și o horă se încinse in mijlocul său, se vorbea aceeași limbă; cântau împreună cântece vechi, pe care le știau cu toții. Oamenii se îmrăștiase târziu neputându-se despărți.
Bibliografia
1. Grigore Vieru – Poemele Mamei (Carmina Matris), Editura Alfa, Iași, 2012
2. Grigore Vieru – Rădăcina de foc (Raiz de Fuego), Editura Minerva, București, 1998
3. Grigore Vieru – Acum și în Veac (Poeme, Confesiuni), Editura Litera, Chișinău, 1997
4. Grigore Vieru – Rugăciune pentru mama, Craiova Scrisul Românesc, 1994
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu