Profesor Mariana Damian
Limba şi
literatura română - Limba şi literatura latină, grad didactic I,
Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga”, Botoşani
Satul şi casa părintească constituie pentru Grigore Vieru sărbători ale
sufletului, locuri fixe în geografia fiinţei sale, care devin eterne ca şi
cântecul său.
Grigore Vieru prezintă un sat special, Pererita, satul său de pe malul
Prutului, cu jalea ce îl domină, fiind despărţit de trupul ţării şi de neamul
românesc.
Poeziile din volumul „Rădăcina de foc” pun în lumină frământările şi
zbaterile poetului pentru căutarea cuvântului „potrivit” prin care să ilustreze
trăirile sale faţă de poporul său, faţă de locul sfânt în care s-a născut, faţă
de mamă, care este centrul existenţei sale. Din acest volum se revarsă
amărăciunea celui izgonit din trupul ţării, căreia îi închină toată credinţa şi
dragostea sa, într-o poezie unică, originală, care devine o lecţie de adânc şi
adevărat patriotism pentru posteritate.
După ce unul dintre cei mai mari poeţi
români de peste Prut, Grigore Vieru, a plecat, intempestiv, în Eternitate, ne
dăm seama cât de greu este să-i refacem imaginea din versuri şi aforisme,
încercând, de fapt, să exprimăm inexprimabilul.
Singurul raport dintre Poet şi
Eternitate rămâne Frumosul, adică Poezia, care reprezintă esenţa gândirii şi
simţirii celui care a creat-o, în fond, un act de automărturisire a omului ca
om.
Mereu întors în sine şi aplecat asupra
Lumii şi a Vieţii, pe care le iubea ca pe nişte sărbători ale sufletului,
Grigore Vieru meditează asupra sensului existenţei, asupra vieţii trăite, cu
întâmplările ei, şi asupra celor dragi, căci, după propria mărturisire „Poetul
nu-i decât iubire” („Ars Poetica”, în vol. „Rădăcina de foc”, pag. 187), iar
„destinul său agitat” este limba română („Duminica cuvintelor”).
Grigore Vieru a trecut pe harta
literaturii române numele unui sat, al său, Pererita, sat românesc de peste
Prut, cu o sonoritate aproape stranie, aflat la mică depărtare de Miorcanii lui
Ion Pillat. Acest sat va găsi înflorire în sufletul copilului, pentru că aici
şi acum se plămădeşte conştiinţa unui destin, care va purta satul, cu toate ale
lui, în lumea largă. În felul acesta, satul devine, pentru copil, centrul
lumii, loc unde îşi va plasa şi el personalitatea.
Despre sat şi casa părintească au
scris nume ilustre, iar textele lor au fost reţinute de istoria literaturii.
Amintim doar pe Octavian Goga şi pe George Coşbuc, ale căror condeie strălucite
au impresionat generaţiile de cititori de după ei. Nu e mai puţin adevărat că
şi lui Eminescu îi era dor de „natala vâlcioară”, de casă, de mamă şi de toţi
cei dragi. Grigore Vieru intră, cu aceste poezii, într-o galerie de poeţi
străluciţi din literatura noastră.
Aşezată într-o latură din vatra
satului, casa părintească adăposteşte tot ce îi este mai drag poetului. Aici se
află motivele succesivelor reîntoarceri: mama, surorile, amintirea tatălui ucis
în război, grădina, ogoarele, oamenii satului.
Un sat lung, cu o uliţă principală,
devine simbolul drumului din Destin, al plecării spre alte depărtări, dar şi al
întoarcerii la locul „de baştină”.
Casa devine un loc sfânt pentru
Grigore Vieru: aici este mama, aici sunt sărbători şi se trăieşte după
obiceiuri şi tradiţii, aici trăieşte viitorul poet primele înţelesuri adânci şi
tot aici trăieşte durerea şi jalea despărţirii de trupul ţării, de neamul său,
de graiul românesc. Acest disconfort îl va însoţi toată viaţa, motiv pentru
care a simţit, ca o datorie, dorinţa să vorbească sănătos şi corect limba
mamei, în dorul său pentru desăvârşire. De aici, frământările şi zbaterile
pentru căutarea cuvântului potrivit, pentru potrivirea lui între alte cuvinte,
astfel încât să obţină ideea. Dealtfel, însuşirea corectă a limbii române este considerată
de Grigore Vieru o îndatorire patriotică, fiindcă în această limbă se exprimă
un popor, râde şi plânge, cântă, îi este dor de mamă sau se poate opri din
plâns. Dar patria devine sinonimă cu Patria sa de Cuvinte. Tradiţia, dragostea
şi viitorul vor fi apărate în toată opera poetului.
Când, în 1988, poetul lansa antologia
„Rădăcina de foc”, făcea următoarea precizare: „Dacă viitorul (…) mă va lua în
seamă, l-aş ruga să mă caute în acest volum.” (pag. 10). Ceea ce şi facem.
„Rădăcina de foc” trimite spre
obârşii, la „izvorul de sub dealuri străbune” („Izvorul”), la amintirea
bunicului, la nesomnul tatălui, la cântecul mamei, la pământul străbun, la
versul lui Eminescu.
Satul Pererita e un „sat picurat alb
pe deal/ca sarea sudorii de bivol”, unde Soarele asfinţeşte „în jalea tăcută a
mamei” şi unde, în amurg, „simţi suflarea veciei”, căci „Aici în roditoarea mea
humă /odihni-se-vor oasele mele”.
Figura mamei se află în centrul
existenţei sale, ea căpătând o importanţă de dimensiuni cosmice, „între cer şi
pământ”, între iarbă şi stea, elemente care ştiu cum o cheamă şi ce gândeşte.
Dragostea copilului nu supradimensionează figura mamei, ci o aşază, după logica
sa, în centrul Universului trăirii sale. Tot ea va fi cea care va lumina, cu
blândeţea sa, întreaga casă.
Casa părintească devine personaj,
simbol, faţă de care poetul trăieşte un sentiment de vinovăţie, uneori: „Tu mă
iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume, /
Numai despre tine nu”. Şi nu e numai atât! A luat-o pe mama la oraş, „Şi-aţi
rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşancă ea.” Ba a
făgăduit că-i va trage lumină, că vor tăcea împreună, „cu văz tulbur şi durut”,
dar, spre nemângâierea Poetului, a rămas doar o „Casă văduvă şi tristă / De pe
margine de Prut.”(„Casa mea”).
Iubindu-şi ca nimeni altul locurile
natale şi trăind durerea celui izgonit din trupul Ţării, poetul se întoarce
acolo unde lăicerele poartă „greul lor colorat”, iar mama se ruşinează de
„pământul de sub unghii şi din crăpăturile degetelor”. Liric şi vibrant,
copleşit de realitatea văzută şi trăită, Poetul izbucneşte într-o formulare
definitorie: „O, neamule, tu / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o
singură icoană!” („Acasă”).
Dar el fixează şi condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească cineva pentru a avea dreptul să sărute acest pământ
sfânt: să fie „sămânţă”, „tunet”, „ploaie”, „lumină”, „os de-al fratelui său”,
„brăzdar” şi „doină” („Dar mai întâi”).
Jurând dragoste pământului, jură
dragoste şi mamei căreia nu îndrăzneşte să-i „mâzgălească” „Dumnezeul din
privire”. Cântecul de leagăn al poetului a fost cântecul maşinii de cusut, unde
mama tivea năframe „cu lacrimile” ei şi făcea gulere înflorate cu „lacrimile
mele” („Cântec cu acul”).
Copil fiind, poetul aştepta să vină
mai ales duminicile, în căsuţa curată în care era şi mama alături,
odihnindu-se, respirând împreună mireasma florilor de salcâm sau ascultând
zvonul clopotului care „Curgea pe-ntregul sat” şi care „Putea fi-ntins ca mierea
/ Pe pâine şi mâncat.” Constatarea sa, retrăind în amintiri, este că: „Era-n
duminici altfel / Şi totul parcă nou /
La alba-ne căsuţă / Curată ca un ou.” („Duminică). De aceea, Poetul consideră
că mama este aceea care i-a dat sufletul cu care să plece în lume, mama care
făcea să se umple de miresme casa şi împrejurimile, de la pâinea pe care o
cocea în cuptorul „vetrei părinteşti”. Iată de ce „Tot ce-i dor e neuşor”.
Credinţa mamei în copil şi iubirea
faţă de el trece toate hotarele, oricâte piedici s-ar ivi. Dintre toate femeile
aşteptate de poet, a venit una singură: mama.
În casă se află şi masa, în jurul
căreia, în zi de onomastică, se adună oaspeţi. Dar căsuţa, „curată ca un ou”, e
mică. În jurul mesei, nu mai este loc pentru mama. Copilul observă şi îl doare
că nu îi este alături, să-şi aplece capul spre umărul lui.
În „Cântec de leagăn pentru mama”,
poetul prezintă tot atmosfera din casă, când toate dorm în „casa ta bătrână”:
nepoţii, blidele, rufele, treptele scării, iar, afară, via, greieruşul, îndemnând-o
şi pe ea să doarmă, să se viseze copilă, aşa cum nu mai ţine minte, fiind mult
de atunci, căci, deja, a albit.
Chiar dacă feciorul o roagă pe mamă să
nu mai ostenească la ţară şi să se mute la el, răspunsul ei e al unui om care a
trudit şi e legat de viaţa pe care a
dus-o şi de locul unde a muncit („Fiule, în cuibul tău, / Ameţesc şi-mi vine
rău/…/ Eu de n-am la geam un nuc / Gălbenesc şi mă usuc.”)
Despre statornicia neamului vorbeşte şi dealul unde pământul e ca untul
şi, pe el, creşte pâinea. Pe deal ară plugarul , coseşte iarba cosaşul, sunt
voinici cu spada la şold şi poeţi „cu lira-n lacrimi”. De veacuri sunt la locul
lor şi dealul, şi izvorul, dar nimeni nu le-a putu clinti din loc („Tu,
Domnule”).
Satul, considerat „mare învăţat”, este
acela care l-a deprins pe poet cu dorul de ţară, cu dorul de lume şi l-a
învăţat să cânte frumos. Acest elogiu adus satului, Grigore Vieru l-a învăţat
şi de la înaintaşi (Lucian Blaga), pe care i-a considerat drept exemple, dar
sentimentul iubirii faţă de sat îl purta şi în sufletul său („Satule”),
considerând că acasă „Patria mai
liniştită este / Şi mai a mea”. Acasă, poetul priveşte în fântână „ca în
istorie”; mama reprezintă trecutul cald, conferindu-i siguranţa viitorului;
săteanul umblă prin ploaie descoperit „ca într-un ritual”; melcul din palma
copilului preţuieşte mai mult „decât tot argintul lumii”; ferestrele stau
„deschise-n univers” („Casa părintească”). Ce lecţie adâncă, adevărată şi
frumoasă de patriotism ne dă poetul, în poeziile sale despre sat şi casa
părintească! Puţini poeţi din literatura română reuşesc acest lucru! De fapt,
întreaga poezie a lui Grigore Vieru este o lecţie despre dragostea de patrie,
pentru că el cunoaşte cel mai bine acest sentiment, trăind sub stăpânire
străină, departe de neamul său.
Dar cel mai impresionant testament
este formulat de poet în poezia „Casa părintească”, pusă pe muzică de Mihai
Ciobanu, amândoi autorii vibrând la unison şi trezind în cititor emoţii adânci,
căci expresia poetică şi cea muzicală sunt atât de fireşti, de curate, de
umane, încât cuceresc şi determină trăiri de mare sensibilitate.
Poetul se adresează fraţilor, pe care
îi roagă să nu vândă casa părintească, întrucât banii nu acoperă valoarea ei
sentimentală, după cum nu e firesc să dispară fereastra, „cea la care mama
ne-aştepta”. Legea firii, a statorniciei, a continuităţii neamului, sunt
formulate clar şi legic: „casa părintească nu se vinde” şi „nici pragul
părintesc”, fiindcă „Dintr-atâtea locuri dragi şi sfinte, / Ochii mamei încă ne
privesc.” În cazul în care casa va fi vândută străinilor, aceştia vor „schimba
lăcate”, „vor pune şi ferestre noi”, iar casa va privi „ca la străini” la
copiii care vor mai trece pe lângă ea. Mai mult de atât, urmaşii au datoria de
a păstra cu sfinţenie ceea ce au primit de la părinţi şi de transmite mai
departe urmaşilor lor, pentru că vor fi întrebaţi de părinţi, când şi ei vor
pleca din viaţă „Ce mai face casa lor cea dragă, / cine are grijă azi de
ea?...”.
În Albumul alcătuit de Asociaţia
Culturală „Regal D’Art”, în memoria lui Grigore Vieru, se află un capitol, din
„Biblioteca de rouă…”, care conţine versuri şi gânduri ale poetului,
referitoare la casa părintească, din care cităm câteva: „am o casă ale cărei
ferestre se varsă neîntrerupt în apele Prutului, ca Dunărea în mare”; „în
propria casă, să te aşezi la masă, ca musafirul lui Dumnezeu”; „pasăre mai
frumoasă ca fumul deasupra casei părinteşti, nu s-a văzut”.
Grigore Vieru a trăit sub vraja
frumosului, rămânând legat de sat şi de casa părintească, pe care le-a trecut
în nemurire. Satul şi casa înseamnă Întregul, asemeni mamei care le
gospodăreşte. Poetul şi-a cântat cântecul destinului, neştiind că va aluneca,
înainte de vreme, în împărăţia de unde nimeni nu se mai întoarce.
Tot ceea ce a lăsat scris Grigore
Vieru e profund românesc, la modul sublim. Prin opera sa, poetul ne-a arătat
cât preţuiesc glia şi casa părintească, printre altele, pentru cineva forţat să
trăiască departe de patria mumă.
Copilăria, casa, satul stau sub semnul
nemuririi, în opera lui Grigore Vieru, pentru că opera nu este altceva decât o
lungă biografie sufletească. Nici drama războiului, nici drama despărţirii de
ţară, nici faptul că şi-a petrecut copilăria fără jucării nu l-au împiedicat pe
Grigore Vieru să gândească la
Frumos şi să cânte frumuseţile vieţii.
Grigore Vieru este un poet modern,
care creează o poezie de mare muzicalitate, găsindu-i el însuşi melodie sau
opera sa fiind, cu prioritate, la îndemâna muzicienilor, la fel cu poeziile lui
Eminescu.
Opera sa e o patrie de cuvinte, pe
care, dacă o străbate, cititorul are numai de câştigat. Pe lângă opera pe care
Grigore Vieru a lăsat-o, a mai formulat un testament ce aparţine omului care a
fost: „vă las dorul meu durut / şi nădejdea de la Prut ”. („Testament”)
Bibliografie:
Grigore Vieru, „Rădăcina
de foc”, Editura Univers, Bucureşti, 1988
„Grigore
Vieru – Testament către Fuego”, Album, colecţia Regal de Poezie, Asociaţia
Culturală „Regal d’Art”, Iaşi, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu