VLEJU NICULINA
EDUCATOARE,GRAD DIDACTIC II
ȘCOALA GIMNAZIALĂ TIMIȘEȘTI
,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală,
de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
Într-un catren fără titlu, o simplă inscripţie, Grigore Vieru se auto-prezintă ca exponent al comunitntăţii, cum anterior făcuseră Eminescu, Coşbuc, Goga şi nu numai aceştia; „Noros ori clar ca o amiază, / Eu sunt poetu-acestui neam / Şi-atunci când lira îmi vibrează, / Şi-atunci când cântece nu am...”. Iată-l apoi într-o altă efigie, afirmând că Poetul, „acest duh al vieţii”, încorporează într-o singură fiinţă un tribun şi un ascet. Pe un versant al existenţei sale, Grigore Vieru e un afectiv, un patetic, un apropiat cântului în latura lui visătoare, de unde aluviuni folclorice, o pasionalitate calmă cu aspiraţii transorizontice; pe celălalt versant se conturează tribunul, omul de acţiune destinat să devină personalitate focalizantă ori, mai adecvat, figură întemeietoare.
Grigore Vierum,marele poet al neamului românesc s -a născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererâta din raionul Briceni (fostul judeţ Hotin), comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul drept. După absolvirea liceului, la Lipcani, urmează cursurile Institutului Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău, pe care le încheie în 1957. În acelaşi an îi apare şi prima sa carte, Alarma, cuprinzând versuri pentru copii. Începe Facultatea de Filologie şi Istorie, dar n-o termină, neavând mijloacele materiale necesare. Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească. Volumul de versuri Numele tău, 1968 şi cele care urmează au ecou în conştiinţa publică, remarcându-se prin simplitate, printr-un sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de viaţă românesc, distrus de sovietici în Basarabia.
În 1973 i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de a vizita România: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” În România este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei româneşti. Şi în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. “Păstrând proporţiile - observă Eugen Simion - Grigore Vieru şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional.”
În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin.
După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române şi primeşte, în continuare, numeroase alte dovezi de preţuire: premii, distincţii, sărbătoriri oficiale, invitaţii la emisiuni TV etc. Există însă şi scriitori şi critici literari care privesc cu mefienţă comuniunea lui afectivă, exhibată în mass-media, cu
În 1973 i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de a vizita România: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” În România este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei româneşti. Şi în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. “Păstrând proporţiile - observă Eugen Simion - Grigore Vieru şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional.”
În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin.
După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române şi primeşte, în continuare, numeroase alte dovezi de preţuire: premii, distincţii, sărbătoriri oficiale, invitaţii la emisiuni TV etc. Există însă şi scriitori şi critici literari care privesc cu mefienţă comuniunea lui afectivă, exhibată în mass-media, cu
promotorii naţionalismului comunist din timpul lui Ceauşescu.
Poezia lui Grigore Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană.
Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate. Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare. să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are, nici pe departe, aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:
“Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut în sfârşit, şi la Bucureşti, selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unsprezece poeme din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, 1987, Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia, inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română
Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate. Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare. să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are, nici pe departe, aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:
“Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut în sfârşit, şi la Bucureşti, selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unsprezece poeme din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, 1987, Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia, inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română
creau impresia redescoperirii adevăratei poezii.
Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.
După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea legăturilor dintre cele două culturi româneşti despărţite de Prut - ca de un zid al Berlinului - timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia însufleţiţi de un patriotism sincer au crezut că autorii de literatură patriotardă din România - favorizaţi cândva de naţionalismul comunist promovat de Nicolae Ceauşescu - reprezintă replica lor simetrică. Şi şi-au întins mâinile unii altora, primii din naivitate, iar ultimii pentru a profita grabnic de o legitimare nesperată, în condiţiile în care în România erau - şi pe bună dreptate - dispreţuiţi. Drept urmare, Grigore Vieru şi ceilalţi scriitori din Basarabia înrudiţi spiritual cu el au pierdut o mare parte din capitalul de stimă şi simpatie de care se bucurau în România.
După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea legăturilor dintre cele două culturi româneşti despărţite de Prut - ca de un zid al Berlinului - timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia însufleţiţi de un patriotism sincer au crezut că autorii de literatură patriotardă din România - favorizaţi cândva de naţionalismul comunist promovat de Nicolae Ceauşescu - reprezintă replica lor simetrică. Şi şi-au întins mâinile unii altora, primii din naivitate, iar ultimii pentru a profita grabnic de o legitimare nesperată, în condiţiile în care în România erau - şi pe bună dreptate - dispreţuiţi. Drept urmare, Grigore Vieru şi ceilalţi scriitori din Basarabia înrudiţi spiritual cu el au pierdut o mare parte din capitalul de stimă şi simpatie de care se bucurau în România.
Grigore Vieru face parte din generaţia poetică ’60, al cărei buzdugan e considerat Nicolae Labiş, din care fac parte Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Cezar Baltag etc., poeţi care au reuşit să refacă, fiecare cu pecetea personalităţii sale, punţile de legătură cu poezia românească interbelică, distruse în perioada proletcultistă, îmbâcsită de ideologia comunistă. Dacă această pleiadă de poeţi români era acuzată de „estetism deşănţat”, de abatere de la ideologie, în cazul lui Grigore Vieru se mai adăuga acuzaţia de „naţionalist”, egală cu aceea de duşman al poporului. Fiind în Basarabia un poet al resurecţiei, Grigore Vieru şi-a luat în serios şi rolul de tribun şi iluminător. Altfel, cum s-ar explica truda asupra paginilor unui Abecedar(1970), alcătuit împreună cu scriitorul Spiridon Vangheli, a atâtor culegeri pentru şcolari, a clasicului şi modernului manual de scriere şi citire Albinuţa(cartea de căpătâi a copiilor din Basarabia) şi cum s-ar explica câteva tiraje de cărţi topite, pentru că poemele cuprindeau în metafora lor tricolorul şi limba română? Cum s-ar explica prezenţa înflăcărată, împreună cu alţi intelectuali basarabeni, în bătălia pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin?
Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şisimţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu este de o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce se scria în ţară, un portdrapel pentru poezia din Basarabia. În fond, Grigore Vieru este un neoromantic din falanga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Labiş, un poet la care întâlnim un sentiment al naturii asemănător cu al lui Blaga, o concentraţie a limbajului deseori asemănătoare cu Bacovia şi destule sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu.
Demonstrând în cărţile sale de debut că e un excelent poet al copilăriei, al jocului care recreează lumea, al paradisului recuperat de cel vârstnic prin candoare şi fast imaginativ, Grigore Vieru a devenit repede, mai ales din 1968, când publică volumul Numele tău, poetul-simbol al Basarabiei, un poet căruia i se recunoaşte faptul că a revigorat poezia tradiţională. Mama şi maternitatea sunt teme esenţiale ale poeziei lui Vieru:
„Uşoară, maică/ Uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti”(Făptura mamei).
George Coşbuc a scris poezia Mama şi a devenit cunoscut datorită manualelor şcolare, Grigore Vieru are peste zece astfel de excelente poeme, de la Mâinile mamei la Mică baladă, de la Făptura mamei la extraordinarele, profundele Litanii pentru orgă, fiind unul din cei mai mari poeţi ai temei. Celelalte teme,Patria,Naşterea,Moartea,Eminescu,Limba română,se întâlnesc obsesiv tratate în formulă proprie, în toată lirica sa.
În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic, taina, natura în plenitudinea ei, în „fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează. Această dimensiune morală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial. Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.
Grigore Vieru nici nu omagiază, de altfel, direct şi declamativ “patria”. El evocă satul natal, casa “de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-şi aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri nefalsificate,
neutilizate în scop propagandistic.
Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa,prin frumosul semănat în inimile copiilor.A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale .Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui.Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus care ne apără.A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fiii un poet ales.Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre.
Ne mîndrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mîngîindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria).
Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oameni din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…
Bibliografie:
1.Matei Călinescu,A citi,a reciti.Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București
2.Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
3.Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974
4.Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974
5.Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2(25), 2012.
6.Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4,2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu