Hariga Mihaela-Beatrice, profesor învățământ primar, gradul I, Școala Gimnazială „Grigore Antipa” Botoșani
„Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”, spunea marele poet basarabean Grigore Vieru.
Aparținător al pământului românesc, Grigore Vieru a militat, atât în scrierile sale, cât și prin participări directe la diferite manifestații, la deșteptarea conștiinței naționale a românilor de peste Prut. A luptat cu armele sale de poet, fiu al Regatului României, ca limba română, pe care a cântat-o atât de profund în poeziile lui, să devină limbă oficială, iar scrierea să se facă cu grafie latină. Călăuzit de un puternic patriotism, Grigore Vieru a refuzat să recunoască alt imn decât cel al românilor, spunând: „Dreptatea istorică va blestema poeții și compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Național Deșteaptă-te, române, cocoțându-se ei în locul strălucirii și necesității lui istorice.”
Literatura si cultura româna din acest spațiu au stat dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „măsura a ființei naționale” (Constantin Noica), el exprimând unica soluție de revigorare, de renaștere. Literatura și cultura română din Basarabia a fost una de rezistență în condiții foarte dure și tăria, miracolul basarabean în sine, și-au găsit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate românească care a fost și continuă să fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regăsi ca nație, istorie, tradiție, cultură, limbă, deși lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolații lui slujitori, nu s-a încheiat încă, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”.
Eminescu este văzut ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regăsirea ontologică”, spre salvarea ca națiune. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat și chemat la luptă, care nu i-a lăsat să se frângă. De aceea, poate nicăieri Eminescu nu se bucură de atâta prețuire ca între românii de dincolo de Prut. Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit și Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat, deschizând larg ușile unei mișcări de renaștere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alți uluitori poeți și patrioți basarabeni mai ales din mai tânăra generație (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refăcând astfel legătura cu perioada interbelică a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inimă pe Eminescu și Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vârful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualității basarabene pentru limbă, istorie și neam, deși el însușii recunoaște că istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu și nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică…”).
Cel care l-a readus pe Eminescu în spațiul public basarabean într-o perioadă de cruntă sovietizare și „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul său Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn național, delimitând începutul acestui proces de regăsire prin geniul tutelar și limba română. Profesiunea de credință a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel și asupra sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare și mai iubit poet contemporan român basarabean.
Situat în prelungirea poetului, jurnalistului și patriotului român Mihai Eminescu, ca două destine legate prin fire nevăzute, ca înalte conștiințe ale neamului, el este înlănțuit întru eternitate în armonia și muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române înseși, în iubirea imensă pentru pământul românesc, pentru poporul pe care, și unul și celalalt, l-au dorit unit pentru veșnicie între aceleași hotare istorice. S-a afirmat despre el că este „lacrima lui Eminescu” și nu s-a greșit, în zâmbetul lui blând revărsat peste lume, în simplitatea lui profundă, în întreaga ființă sensibilă oglindită în cuvânt, stând forța și tăria afirmate în toata opera sa, în toata viața sa, pe linia modelului atât de „lucrător” în Basarabia. Dacă românilor din interiorul țării li s-a părut firesc să aibă acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurtă perioadă postbelică), pentru conaționalii din Basarabia, ca și pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continuă măsurare cu timpul, cu istoria, spre a obține acest drept. Vieru însușii mărturisește că face parte din „cea mai tragică generație de scriitori”care n-au avut intrare la cartea românească și că el însușii a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, că fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplător abia în timpul studenției, ca l-a citit „prin crăpătura băncii”, că tot prin el a descoperit Țara despre care nu știa decât ceea ce-i povestise mama și că numai astfel s-a descoperit pe sine. Mărturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emoționante și pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred că aveam 19 ani când am văzut și am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singură intrare și cu o sută de ieșiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveți, te învoinicești, apoi ieși pe unde crezi tu că-i mai bine ducând mai departe făclia graiului și spiritul neamului tău. Important, la început, este să găsești intrarea, să cunoști semnele ei, să nu le încurci. Eminescu, dacă vreți, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adaugă atâtor și atâtor sintagme celebre care reprezintă imensul respect și iubirea sinceră manifestate pentru „omul deplin al culturii românești” (Constantin Noica), nu mortificate însă ci mereu proaspete, și traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibilă a poporului său, pătrunzând adânc în mentalul acestuia, performanță rară înscrisă și de Grigore Vieru. Până a-l descoperi ca „steaua care ne păstrează“, și-a adăpat setea din cântecele românești, dar odată intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascăl, primul manual de limba română („Primul manual de limba română, manual de istorie și primul manual de suflet, dacă se poate spune așa, este Eminescu…Primul meu dascăl este Eminescu, iar ceilalți Goga și Blaga…Cântecul, până l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… și azi cântecul la noi e un manual de istorie”).
„Organic legată de poezia eminesciană” (Eugen Simion), înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, neoromantică, orfică, metafizică sau mesianică, inconfundabilă prin unitatea tematică și stilistică, prin frumusețea și puritatea de cristal, prin extraordinara lumină și blâdețe, prospețime și grație, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca și prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a secolului XX (Fănus Băileșteanu). Structură eminamente eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul țării, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuși mărturisește cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un filon autohton specific, străbătut de simboluri și motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale ființei naționale și mitologiei cotidianului. Imaginarul său poetic, axat pe câteva teme esențiale ( mama, maternitatea, femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – copilăria, Eminescu, Hristos , patria, limba română, moartea) și simboluri matriceale (casa, strămoșii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela ș.a.) și istorice (Prutul, “Țara cea Basarabă”, Putna, Ștefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerețe – Cu sângele, cu dorul – vorbește despre aceasta subtilă alcătuire a eului său poetic („M-am amestecat cu viața,/ Ca soarele cu dimineața,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentația orfică –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublată ulterior de cea mesianică („Cineva sus pe coastă,/ Spală lacrima lunii/ Cu lacrima noastră”– Izvorul).
Poet prin excelentă al mamei, el dezvoltă ca nimeni altul această mare temă în lirica româna contemporană, încărcând-o de o simbolistică adâncă, identificată cu țara rotundă („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta ființei românești, cosmicitatea („Ușoară, maică, usoară,/ C-ai putea să mergi calcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ.” – Făptura mamei ), cu iubirea absolută („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singură:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mpărătească:/ A mamei mână ăarintească,” – Mâinile mamei), cu moartea însăși ca întoarcere la sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc…” – Litanii pentru orgă). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa părintească („Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat grămăjoară,/ ai putea să încapi/ într-o singură icoană.”– Acasă), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasă/ și leagănul, și pragul,/ Și grinzile la casă”),ființa sacrală („Și eu țin atât la mama,/ Că nicicând nu îndrăznesc/ Dumnezeul din privire/ Să mă vâr să-l mâzgâlesc.”– Autobiografică) ș.a.
Dar, poate că nicăieri nu se resimte mai bine influența modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatețe și suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o gamă întreagă de trăiri și sentimente („Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură ușor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.//). De o extraordinară liricitate și modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Dragă i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu./ El a smuls pădurea toată/ Și s-o are începu./ Și-a arat pădurea toată…/ Însă n-a găsit-o, nu.”- Padure, verde padure).
Ca și la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăți întoarcerea mioritică în natură („Merg eu dimineața, în frunte,/ Cu spicele albe în brațe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roșii în brațe/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Și toți suntem luminați/ De-o bucurie neînțeleasă”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însușii mărturisește că este, prin excelență, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnică. Păcat că măreția sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață”).
A trăit în simplitate, iubit de cei mulți, urât de cei puțini la suflet, asemeni lui Eminescu, și a plecat, dintr-odată, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia și opera sa, primul și cel din urmă drum, întâlnindu-se cu forța de destin în aura genialității celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limbă, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-și din timp și epitaful („Sunt iarbă și mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, și explicațiile acestuia („ A fi simplu nu e treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei și al întregii literaturi române contemporane „nu place celor cărora nu le place nici Eminescu și place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul său Andrei Strâmbeanu. S-a așezat lângă Eminescu, în spațiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, așa cum la Iași, în Gradina Copou, bustul lui se odihnește aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforică în Ruga lui Brâncuși pentru un destin mai bun românesc. „Dacă există o veșnicie românească, această veșnicie ar trebui să se numească Vieru, fiindcă ea ne cuprinde pe toți.”- scria Ion Miloș la dispariția fulgerătoare a prietenului său. Mitizat încă din timpul vieții, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeaăi luciditate și onestitate care i-a caracterizat întreaga viață, pentru posteritate: „Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”
Bibliografie:
Google - Wikipedia
- Grigore Vieru- Cele mai frumoase poezii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu