Borș-Humulescu
Elena-Iulia, prof.înv.primar, gradul didactic I
Liceul Tehnologic „Arhimandrit Chiriac
Nicolau”
Localitatea Vînători-Neamț, județul
Neamț, România
Contemporan cu noi, prieten apropiat al scriitorilor
şi poeţilor români, membru onorific al Academiei Române, propus de către
aceasta la Premiul Nobel pentru pace, Grigore Vieru a rămas în conştiinţa
tuturor ca un militant pentru reîntregire naţională, pentru limba română,
pentru valorile culturii româneşti.
Puternicul sentiment de
patriotism transpare astfel, nu numai din versurile scrise cu atâta dăruire ci,
mai ales, din faptele şi acţiunile întreprinse de-a lungul vieţii. Astfel, lui
i se datorează, în mare parte, introducerea limbii moldoveneşti ca limbă
naţională şi trecerea de la scrierea cu literele din alfabetul chirilic la cele
din alfabetul latin.
Astfel, Grigore Vieru
este şi va rămâne un exemplu de patriotism pentru generaţiile viitoare.
Despre personalitatea lui Grigore
Vieru s-a scris destul de mult. Dar oare cât de multe persoane l-au cunoscut cu
adevărat pe cel care a militat cu toată forța și puterea sa pentru promovarea
valorilor culturale românești? Oare de unde a moștenit aceste forțe și ce anume l-a
determinat să iubească limba română? De unde a izvorât și cine a cultivat în
sufletul său această dragoste imensă pentru tot ceea ce era românesc?
La
o parte dintre aceste întrebări am găsit răspunsul studiind atent biografia lui
Grigore Vieru. Am aflat că s-a născut pe data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, judeţul
Hotin, astăzi, parte componentă a Republicii Moldova. La acea vreme, a nașterii
poetului, Hotinul făcea parte din România, conform organizării teritoriale de
la acea dată. Părinții săi, Pavel
şi Eudochia Vieru, erau simpli țărani, care munceau cu dăruire pământul, dar de
la care a învățat să prețuiască tradițiile și obiceiurile românești, să
respecte credința ortodoxă și folclorul moștenit din străbuni. Deși a rămas
orfan de tată la nici un an, deci practic nu l-a cunoscut din punct de vedere
fizic, știa despre tatăl său că era un om de bază al satului, un iubitor al
folclorului, care știa să cânte la mai multe instrumente muzicale și avea un
deosebit talent de povestitor. Muzicalitatea versurilor lui Grigore Vieru
derivă deci din zestrea genetică și experiențele trăite în copilărie, când
asculta ore în șir melodiile cântate de unchiul său, despre care mărturisea
însuși poetul, în articolul “Ştiu că sunt un slujitor cinstit şi poate şi
necesar al poziei române”, publicat în Revista de ştiinţă şi cultură Limba
Română, nr.1-4 (163-166), 2009, Chişinău: “Multe din rudele mele au fost muzicanţi –
muzicanţi populari. S-ar putea spune că am crescut în casa unuia dintre cei mai
mari şi autentici lăutari basarabeni, care este Dumitru Blajin. Mărturisesc că
nici una din arte, afară de muzică nu mă face să mi se umezească ochii.
Nicăieri în mijlocul naturii nu mă simt atât de bine ca în muzică”.
Deși
nu avea foarte multă carte, mama poetului a ținut foarte mult ca fiul său să
învețe, să aibă studii și pentru aceasta a făcut toate eforturile necesare,
uneori supraomenești. Ea a fost cea care i-a insuflat viitorului poet dragostea
de credinţă, de patrie, de natură, de ştiinţă, de oameni. La şcoală, micul Grig, așa cum era numit
de către colegi, este obligat să înveţe din cărţi scrise în alfabetul chirilic
şi că istoria Basarabiei începe cu 1812, dar el ştia încă din copilărie, de la
unchiul Vlad, că Basarabia şi România sunt din acelaşi neam. Încă de la o
vârstă fragedă s-a remarcat, ca elev, pentru creativitatea sa, modul în care
știa să mânuiască sensurile cuvintelor. După absolvirea, în 1951 a celor șapte
clase din satul natal, trei ani mai
târziu termină şi Şcoala medie nr.2 din orăşelul Lipcani. În toamna anului 1953
se înscrie la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic ”Ion
Creangă“ din Chişinău, dar este nemulţumit de faptul că era minţit mereu de
profesorii vorbitori de limbă moldovenească și se angajează într-un demers
autodidact. Încă de la acea vreme începuse să fie cunoscut, datorită
articolelor şi a poemelor pentru copii publicate prin revistele literare.
Primul volum, publicat în 1957, de poetul Grigore Vieru, „Alarma”, a fost
primit foarte bine de moldoveni și de critica literară a vremii deoarece prin
acele versuri pentru copii, autorul dădea dovadă de curaj civic, transmițând un
semnal clar că limba moldovenească nu murise. Toate volumele care au urmat au
fost bine recepționate de critici, o cotitură în destinul poetului, reprezentată
de volumul de versuri lirice „Numele tău”, având loc în 1968, an în care cartea
devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională
contemporană. În anul 1970, apare la Editura Lumina „Abecedarul”, semnat de
Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. Pentru apariţia lui a
urmat o luptă aprigă, de câţiva ani, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii
basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi.
La
sfîrşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de
Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe
versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a
basarabenilor. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află
printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august
1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează
limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.
La
vârsta de 38 de ani, pe 7 noiembrie 1973, ajunge pentru prima data în România.
Această vizită avea să îi schimbe fundamental existenţa următorilor ani, precum
şi dorinţa de a apropia cele două maluri ale Prutului. Ziua respectivă şi-o
aminteşte ca pe o a doua naştere, ca pe o binecuvântată fecioară care i se
arată în port tradiţional românesc : ”Am cunoscut România abia în 1973. Mergeam
prin Herăstrău şi citeam inscripţiile cu litere româneşti : Nu rupeţi florile !
Nu călcaţi iarba ! Citeam cu lacrimi, ca pe nişte poeme ; atât de frumoasă e
limba noastră. Mi-a încolţit gândul să rămân în România, să cer azil politic.
Dar mi-am dat reama că nu sunt realist. M-ar fi returnat la Chişinău şi de
acolo aş fi fost trimis în Siberia. Aşa era convenţia între cele două state, şi
autorităţile româneşti erau obligate să mă extrădeze. Apoi m-a cuprins un alt
gând tainic: să plec ca turist într-o ţară occidentală, să cer azil politic,
să-mi schimb numele, să mă strecor în România, cu nume schimbat şi să mă aşez
la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira cerul ţării mele.“(Mihai Cimpoi,
Itinerar biografic: Grigore Vieru, în monografia colectivă Grigore Vieru,
Poetul, Col Academica, vol. VI). Grigore Vieru
întâlneşte majoritatea scriitorilor şaizecişti şi chiar are ocazia să-şi
împărtăşescă ideile cu câţiva dintre tinerii scriitori care îşi pregăteau
debuturile la editurile centrale. În perioada şederii în România îl vizitează
pe Nichita Stănescu, poet cu care va lega o mare prietenie literară de frate.
În
1974, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, îi face o
invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs.
De această dată vizita prin munţii Carpaţi i-au săpat şi mai puternic setea de
românesc.
Un
an mai tîrziu, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în
1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992,
Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. Această numire din
partea Academiei Române a însemnat pentru poet o bucurie imensă, pe care el a
catalogat-o ca fiind una dintre cele mai frumoase bucurii ale vieţii lui : ”Am
avut, nu o singură bucurie, ci tocmai şase, în toată viaţa mea. Mai întâi că
scăpasem, peste trei ani, de blestemata boală din studenţie. Apoi a fost
bucuria apariţiei primei mele cărţi Alarma –pentru copii. Să ştii că atunci, în
1957, m-am închis în casă şi am stat o întreagă zi cu cartea în faţă, ca şi cu
prima dragoste. Apoi, naşterea celor doi feciori ai mei – Tudor şi Călin. Apoi
vestea conferirii titlului de onoare al Academiei Române. Apoi, propunerea
candidaturii mele, de către aceeaşi Academie, la Premium Nobel. Te rog să mă
crezi că acest gest mă bucură mai mult chiar decât m-ar bucura minunea unei
întâmplări de-a stăpâni un asemenea premiu.“ spunea el într-un interviu acordat
lui Adrian Păunescu.
Grigore
Vieru a fost unul dintre aceia care au iubit România Mare, cel care a sperat ca
Țara să revină la vechile ei hotare, cât timp a trăit. După prima vizită în România,
în anul 1973, întors la Chișinău, el a făcut următoarea mărturisire : ”Dacă
visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec
Prutul.” Replica, devenită celebră, venea din inima unui român adevărat, care
se adresa cu atâta căldură fraților de pe ambele maluri ale râului care și
acum, nedrept și ilogic, ne desparte.
Implicarea
lui în prima linie a Mișcării de Eliberare a Basarabiei, poeziile sale (multe
devenite cântece) joacă un rol important în deșteptarea conștiinței naționale a
românilor din Basarabia. Este unul dintre fondatorii Frontului Popular din
Moldova și luptă pentru împlinirea unui alt vis: votarea limbii române ca limbă
oficială și trecerea la grafia latină. Victoria aceasta îi aduce mare fericire,
dar îi atrage și mulți dușmani, urmând ani de prigoană.
Prietenia
cu Adrian Păunescu face posibile multe lucruri, inclusiv acela de a fi „acasă ”
pe ambele maluri ale Prutului. Reușise ! A transpus în versuri ceea ce trăia:
„Acum am și eu pe lume parte,/ Pot îmbrățișa măiastra-ți carte,/ Știu că
frate-mi ești și-mi ești părinte,/ Acum nimeni nu mă poate minte.”
Grigore
Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei. El a
ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca „mamă”, „grai”, „patrie”, „iubire”
şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre. Visul său era de a ne uni prin
cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. El a fost poetul „dragostei de
viaţă”, „dragostei de ţară”, „dragostei de neam”, „dragostei de adevăr”, să-l
aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi
noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creşte
şi le păstrează cu sfinţenie.
Bibliografie:
1. Stelian Gruia, Poet pe golgota Basarabiei,
Editura Eminescu, 1995;
2. Mihai Cimpoi, Itinerar biografic:
Grigore Vieru, în monografia colectivă Grigore Vieru, Poetul, Col
Academica, vol. VI;
3. Sava Bogasiu, Grigore
Vieru, luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Ed Alpha, Buzău;
4. Grigore Vieru, “Ştiu că
sunt un slujitor cinstit şi poate şi necesar al poziei române”, în Revista
de ştiinţă şi cultură 2.Limba Română, nr.1-4 (163-166), Chişinău, 2009
5. Grigore Vieru, Norocul
poeţilor basarabeni a fost poezia română, Interviu cu Adrian Păunescu în
Revista de Ştiinţă şi cultură Limba Română, nr 1-4, 2009, Chişinău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu