Grigore Vieru- „tribun” al tuturor românilor

Ardeleanu Adina-Mariana, profesor de limba şi literatura română, gradul didactic I,

Şcoala Gimnazială Asău- Jud. Bacău

     Poetul Grigore Vieru este un poet mesianic, „ un profet al vremurilor noastre”, considerat de critica literară românească „ un mare poet şi o mare conţtiinţă”. Prin caracterul poeziei sale profund mesianic, poetul se înscrie pe aceeaşi linie cu Eminescu, Goga şi Arghezi. Potrivit opiniei criticului literar Eugen Simion, Vieru şi generaţia sa au reprezentat pentru Basarabia ceea ce a fost Goga pentru ardeleni, la începutul sec. XX. Sentimentul patriotic autentic, destinul ţării sale, apărarea limbii române, sincera implicare cetăţenească au reprezentat adevăratele deziderate ale creaţiei poetului. Volumele sale de versuri ( „ Numele tău”, „ Aproape”, „ Cel care sunt”, „ Rugăciune pentru mama”, „ Taina care mă apără”, „ Hristos nu are nicio vină”) sunt mărturii ale credinţei, ale spiritului de jertfă şi ale responsabilităţii civice.

În poeziile sale, românii de pretutindeni regăsesc propriile trăiri şi idealuri.

    Născut pe meleagurile Basarabiei, Grigore Vieru este un poet mesianic, „ un profet al vremurilor noastre”, militant al cauzei românilor de peste Prut. Vocea celui care a fost considerat de critica literară „ un mare poet şi o mare conştiinţă” s-a făcut auzită nu doar în Basarabia natală, ci şi în România. De altfel, cea mai mare dorinţă a poetului a fost să viziteze România, vis care s-a şi împlinit în anul 1973:

„ Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”, afirma însuşi poetul. Dorul de România poetul şi l-a exprimat şi într-un catren celebru:

„ Aşa-i iubirea/ Rupe îngrădirea / Şi tot ce-i sărut / Nu ştie de Prut”.

    În cadrul ceremoniei desfăşurate la Academia Română la moartea poetului în anul 2009, criticul literar Eugen Simion afirma că Grigore Vieru, „ prin sensibilitate şi credinţă, e un poet mesianic, un poet al tribului său, cum zice o vorbă veche, un poet care încearcă să comunice prin violoncelul său liric, nu numai doine jalnice, ci şi versuri aspre şi pedepsitoare (... )”

      În acest sens, el se înscrie pe aceeaşi linie cu Eminescu, Goga şi Arghezi. De altfel, acelaşi critic literar afirma că Vieru şi generaţia sa au însemnat pentru Basarabia ceea ce a însemnat Goga pentru ardeleni la începutul sec. XX. Poezia sa reprezintă o elocventă mărturie despre ceea ce au trăit şi au simţit românii basarabeni în perioada dominaţiei sovietice. Ca toţi ceilalţi oameni de cultură ai generaţiei sale, Vieru a fost un poet conştient de misiunea sa istorică, având un rol important în trezirea conştiinţei neamului românesc din Basarabia. Într-un dialog cu Constantin Preda, poetul afirma că „ cine nu şi-a scris istoria cu sânge, acela nu a avut-o nicicând sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora”. Sentimentul patriotic autentic, destinul ţării sale, apărarea limbii române, sincera implicare cetăţenească au reprezentat adevăratele deziderate ale creaţiei poetului. Volumele sale de versuri ( „ Numele tău”, „ Aproape”, „ Cel care sunt”, „ Rugăciune pentru mama”, „ Taina care mă apără”, „ Hristos nu are nicio vină”) sunt mărturii ale credinţei, ale spiritului de jertfă şi ale responsabilităţii civice. Poezia despre patrie a lui Vieru nu are are nimic din stilul declamativ-grandilocvent al altor poeţi. Limbajul său e simplu, profund sentimental, dar în acelaţi timp, cu accente grave şi de un mare rafinament.

      Poetul nu elogiază direct „ patria” decât rareori: „ Basarabie cu jale / Basarabie, / De pe deal şi de pe vale, / Basarabie” ( „ Basarabie cu jale” ). Patriotismul său se vădeşte în emoţia cu care evocă satul natal, casa părintească, limba română, viaţa simplă de la ţară, scene din copilărie sau chipul mamei. Nostalgia pentru casa părintească răzbate din poezia „ Casa mea”. Existenţa poetului este profund legată de „ casa văduvă şi tristă / De pe margine de Prut”. Păstrarea valorilor moştenite de la părinţi, printre care casa părintească, este pentru poet un act de mare responsabilitate: „ Casa părintească nu se vinde / Nu se vinde tot ce este sfânt / Din atâtea lucruri dragi şi sfinte / Ochii mamei încă mă privesc / (... ). Vom pleca şi noi cândva din viaţă / Şi părinţii sus ne-or întreba / Ce mai face casa lor cea dragă / Cine are grijă azi de ea?” ( „ Casa părintească nu se vinde” ). Imaginea casei părinteşti este deseori asociată cu chipul mamei.

   „ Mama este începutul tuturor începuturilor”, spunea însuşi poetul.       

     Criticul literar Eugen Simion afirma că Grigore Vieru « este poetul celor trei „ sfinte teme”: Mama, Limba şi Dragostea». Chipul mamei este izvor de linişte şi de siguranţă: „ O, mamă, / Spre mine mâinile-ţi întinde: / Spre cel care cu dor te-aşteaptă / Şi ţie apropiindu-mă, / Apropie-mă liniştii ce eşti / Acum şi-ntotdeauna” ( „ Chipul mamei” ). Respectul şi dragostea până la veneraţie faţă de mama sa răzbate şi din poezia „ Autobiografica” ( „ Şi eu ţin atât la mama / Şi nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgâlesc”). Poetul jinduieşte după viaţa simplă de la ţară, după linişte în locurile natale: „ Ferice de cel / care se mulţumeşte / c-o pâine / muiată-n uleiul liniştii” ( „ Cântec de dragoste” ). Oamenii simpli, sfioşi, cu palme muncite sunt o icoană a întregului neam: „ O, neamule, tu, / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană” ( „ Acasă” ).

      Grigore Vieru se simte profund răspunzător pentru soarta neamului său, pentru destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră: „ Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi / Iar bucuria s-o preschimbi în cânt / În limba ta ţi-e dor de mama / Şi vinul e mai vin / Şi prânzul e mai prânz / Şi doar în limba ta poţi râde singur / Şi doar în limba ta te poţi opri din plâns” ( „ În limba ta” ). Dorul poetului pentru „ limba furată” s-a născut din durere şi din suferinţă: „ Din cauza durerii / Firescul dor al limbii / Îl preamăresc şi-l cânt” ( „ Cântare scrisului nostru” ).

      Poetul are conştiinţa latinităţii, iar „plânsul” său este cel al unui întreg neam: „ Sunt un om al nemâniei / Lumii astea nestrăin / Vin din neamul latiniei / Deci, şi scrisul mi-i latin” ( ... ) / Ah, din sângele fiinţei / Ni l-aţi smuls şi pângărit / Şi pe lemnul suferinţei / Ca pe Crist l-aţi răstignit”. ( „ Cântare scrisului nostru” ). Limba maternă este pentru poet ceva de mare preţ, ceea ce îl determină să adreseze generaraţiei viitoare, sub forma unui crez artistic, îndemnul de a păstra limba strămoşească:

„ Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă, / Prin limbă şi prin carte” ( „ Salvaţi-vă prin limbă” ).

      Dragostea de ţară şi conştiinţa că aparţine neamului românesc îl vor determina să închine unele dintre cele mai frumoase poeme ale sale „ poetului nepereche”, Mihai Eminescu: „ Ştiu: cândva în miez de noapte / Ori la răsărit de Soare / Stinge-mi-s-or ochii mie tot deasupra cărţii sale” ( „ Legământ” ). Dialogul poetului cu Constantin Preda este un nou prilej pentru Vieru de a-şi exprima veneraţia faţă de Eminescu. Astfel, poetul afirma: „ Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri. Intri în ea, iei aminte la toate, te învoiniceşti, apoi ieşi pe unde crezi tu că-i mai bine”.

      Adevărul, sensibilitatea şi profunzimea trăirilor conferă o inestimabilă valoare operei poetului Grigore Vieru, iar dacă viitorul nu va înscrie numele său printre cel al marilor poeţi,

 „ Eminescu să ne judece”, după cum spune poetul.

Bibliografie:

„ Akademos” nr. 1, februarie, 2009 ( Revista Academiei Române);

Călinescu, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a re( lecturii), Editura Polirom, Iaşi, 2007;

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988;

Vieru, Grigore, Versuri, Editura Cartea Moldovenească, 1965;

Vieru, Grigore, Numele tău, Editura Cartea Moldovenească, 1968;

Vieru, Grigore, Versuri, Editura cartea Moldovenească, 1971;

Vieru, Grigore, Aproape, Editura Cartea Moldovenească, 1974;