NECHIFOR GABI, prof. învățământ primar, gr. I, Școala Gimnazială Nr. 12 Botoșani
Se spune că persoanele care au trăit suferința sunt cu adevărat ilustre .
Marele poet și pasărea limbii române, incomparabilul Grigore Vieru, a simțit pe propria piele vremurile războiului, frigul și foametea la vârsta cea mai nevinovată a vieții ,,Copilăria”. Dar nimeni și nimic nu au reușit să-i impună de-a lungul existenței o altă realitate pe care o depistează un copil, el însuși fiind un copil înfășurat în blestemata sârmă ghimpată care i-a dominat cugetul pretutindeni. Visa să-și vadă patria mamă, să-i sărute pamântul și iarba pe care în fiece dimineață de vară se așterne roua, precum îi săruta mâinile mamei sale umezite de lacrimi. Acest copil al vremurilor crunte pentru Basarabia, mereu cu privirea plăpândă a văzut cum pasărea măiastră, adică limba noastră, zbătându-se de nenumărate ori în mâinile asupritorilor supraviețuiește și se înalță asupra tuturor nelegiuirilor și reușește să încălzească sufletele românilor, precum soarele pamântul. El a înțeles ca unul dintre puținii copii ai neamului că o țară fără limbă e precum niște pui golași lipsiți de protecție paternă. Atât de multă bunătate și naivitate firească nu a mai nutrit-o nici un alt poet. Prin versul simplu și profund, comorile sale afișate pe hârtie își schimbă sensul o dată cu înaintarea în vârstă a cititorului. Această tactică de contemplare a durerii în versuri te fascinează prin niște adevăruri cunoscute de toți și întelese de puțini. Versul său este plin de muzicalitate , cine știe câți copii au adormit cîntecele sale de leagăn…? Sunt sigură că pe foarte mulți și posibil că unii nici până astăzi nu îi cunosc numele acestui izvor nesecat de inspirație. Ale sale sunt aceste gînduri minunate : ,,Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer –și nu vor mai fi nici copii atunci… De aceea el ne-a lăsat o mare comoară pe care trebuie s-o aplicăm doar cu scopuri nobile .
„Dragi feciori, pe-acest pământ, Nici eu veșnic nu mai sunt, Nu sunt veșnic, voi pleca, Unde voi mă veți uita, Și de unde nimenea Nu s-a mai întors cîndva. V-am crescut, v-am ridicat, Mă pot duce împăcat. M-au pândit jivinele, M-a iubit si binele. Eu mă duc, copii cuminți, N-am averi să le-mpărțiți. Vă las numai visul meu, care a trudit din greu. V-am crescut, v-am ridicat, Ma pot duce, Ma pot duce împăcat... ” Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale, Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa –abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen. La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea:Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curati. Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l facă lor înşişi. Fără pace, ţine Grigore Vieru să-i atenţioneze pe micii cititori care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din elementele indispensabile unei vieţi fericite pe care o descrie în Mulţumim pentru pace: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru mai mult decât un simplu aliment, nici voioşia zburdalnică a copilăriei, nici cântecul duios al fluierului făcut de tata (şi poate că nici tata, aşa cum a fost în cazul poetului) şi nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos. De aceea, în acest Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos!” poate citi îndemnul: Să preţuiţi pacea şi să mulţumiţi întotdeauna pentru ea. Ori, setea de pace este, la poporul nostru şi, probabil, la alte neamuri ale lumii, mult mai veche decât cea mai mare conflagraţie a umanităţii. În folclorul pentru copii, atestăm această sete de pace în formula de leagăn Dormi în pace pe care Grigore Vieru o consideră Un imn, un măreţ şi fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace de pe aceste locuri unde ne-am întemeiat. Această apropiere a poetului de micii săi cititori este una reuşită deoarece aici, în spaţiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează şi îl întăreşte pentru plug, spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Mai reuşeşte această apropiere şi pentru că, aşa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate calităţile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligenţă, fantezie vie, dragoste faţă de toată fiinţa fragedă [3, p. 8]. Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi muzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuş şi mai vesel decât, poate, toţi educatorii şi învăţătorii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învăţat-o pe băncile şcolilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului său cititor:
„Dragi feciori, pe-acest pământ, Nici eu veșnic nu mai sunt, Nu sunt veșnic, voi pleca, Unde voi mă veți uita, Și de unde nimenea Nu s-a mai întors cîndva. V-am crescut, v-am ridicat, Mă pot duce împăcat. M-au pândit jivinele, M-a iubit si binele. Eu mă duc, copii cuminți, N-am averi să le-mpărțiți. Vă las numai visul meu, care a trudit din greu. V-am crescut, v-am ridicat, Ma pot duce, Ma pot duce împăcat... ” Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale, Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa –abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen. La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea:Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curati. Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l facă lor înşişi. Fără pace, ţine Grigore Vieru să-i atenţioneze pe micii cititori care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din elementele indispensabile unei vieţi fericite pe care o descrie în Mulţumim pentru pace: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru mai mult decât un simplu aliment, nici voioşia zburdalnică a copilăriei, nici cântecul duios al fluierului făcut de tata (şi poate că nici tata, aşa cum a fost în cazul poetului) şi nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos. De aceea, în acest Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos!” poate citi îndemnul: Să preţuiţi pacea şi să mulţumiţi întotdeauna pentru ea. Ori, setea de pace este, la poporul nostru şi, probabil, la alte neamuri ale lumii, mult mai veche decât cea mai mare conflagraţie a umanităţii. În folclorul pentru copii, atestăm această sete de pace în formula de leagăn Dormi în pace pe care Grigore Vieru o consideră Un imn, un măreţ şi fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace de pe aceste locuri unde ne-am întemeiat. Această apropiere a poetului de micii săi cititori este una reuşită deoarece aici, în spaţiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează şi îl întăreşte pentru plug, spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Mai reuşeşte această apropiere şi pentru că, aşa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate calităţile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligenţă, fantezie vie, dragoste faţă de toată fiinţa fragedă [3, p. 8]. Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi muzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuş şi mai vesel decât, poate, toţi educatorii şi învăţătorii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învăţat-o pe băncile şcolilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului său cititor:
Mama ne mângâie,
Soarele luceşte,
Soarele e unul,
Mama una este. (Mama)
şi aceste patru versuri, care constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca simbol al genezei, în centrul existenţei umane, aşa cum soarele este centrul universului şi dătător de viaţă, vor înrădăcina în conştiinţa micuţilor această imagine a mamei-soare, imagine ce se va păstra, peste ani, în dimensiunile subconştientului personalităţii care îşi va aduce aminte, probabil, numai poezioara, fără a mai şti cine este părintele ei, aşa cum mulţi dintre cei care ieri erau copii azi nu ştiu cine este autorul versurilor. Acest lucru se întâmplă pentru că Grigore Vieru a devenit un poet popular şi chiar dacă poezia lui pentru copii nu ar mai fi editată, dacă ar dispărea cărţile care o conţin, ea va continua să fie învăţată şi recitată de către micuţi, la fel cum copiii basarabeni ştiau, în anii de după război, La oglindă şi Pe lângă boi de George Coşbuc deşi nu văzuseră niciodată o carte de poezii ale acestui mare poet. Versurile lui Grigore Vieru, afirmă Adrian Păunescu, odată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost, în simplitatea lor măreaţă şi întreagă dăltuită de vremi şi vânturi ca piatra râului şi obrazul ţărmului parcă ieşită din adâncuri anonime la vedere precum scoica întru a-şi dărui perla şi încovoiată coroana pentru a-şi desprinde fructul auriu în poala copilului. Poetul reuşeşte, prin intermediul jocului, al metaforei şi al personificării să „traducă” o complexă filozofie a vieţii şi a cunoaşterii realităţii înconjurătoare pe înţelesul copiilor, urmând, aşa cum afirmă criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor elementară, care însă nu este mai puţin serioasă decât a maturilor. În acest sens, se poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ. Instructiv este şi jocul din poezia Curcubeul pe care cenzura a interzis-o întrezărind în ea culorile Tricolorului românesc. Cei trei tovarăşi de joacă – creţul, cârnul şi pistruiatul – au dat curcubeul jos şi l-au împărţit între ei, luându-şi fiecare câte o culoare: primul – galbenul de soare,al doilea – albastrul de cicoare, iar al treilea roşul şi-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul discordiei e, în cazul celor trei „ băieţi nătăfleţi”, al cui curcubeu e cel mai frumos, când, de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci doar al unei singure culori. Morala pe care micuţii o pot desprinde din această poezie este următoarea: Frumosul poate exista numai în unitate, nu însă şi atunci când dezmembrezi unitatea lui. Cu siguranţă, raţionamentul enunţat mai sus, desprins din versurile citate, îl poate avea ca destinatar, şi astăzi încă sau îndeosebi astăzi, nu numai pe cititorul-copil, ci şi pe cei care ţin în mână frâiele destinului românesc. Din poezia lui Vieru copiii află că, aşa cum spune un vechi dicton, trebuie să-ţi iubeşti patria nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e a ta. În poezia Puiul orb a poetului basarabean aflăm, împreună cu puiul care nu a văzut niciodată mestecenii albi pe care cântă, că patria e în suflet şi că o poţi găsi fără să o vezi. E necesar, pentru aceasta, ca să-ţi vibreze coardele sufletului atât de intens, încât ochii să-ţi devină izvoare de lacrimi. Maestru neîntrecut al metaforei încărcate de semnificaţii profunde, Grigore Vieru îi transmite micului cititor ideea de superlativ absolut al frumuseţii limbii materne, creînd, în Frumoasă-i limba noastră, o imagine de-a dreptul extraordinară: până şi pasărea măiastră, în clipele sale de reculegere, îşi pleacă urechea pentru a asculta, cu drag şi cu mirare, limba noastră. Prin metaforele revelatorii pe care le creează, Grigore Vieru îi explică prietenului său cititor o serie de realităţi, fenomene ale naturii, norme de conduită etc. De exemplu, ţurţurul se topeşte în amiază pentru că nu este altceva decât o bomboană a soarelui din care acesta se înfruptă cu plăcere când răsare în zilele friguroase ale iernii (Sub streaşina saraiului / Stă bomboana soarelui / Stă-n amiază şi străluce… / – Dulce-i soare?/ – Tare dulce! – Ţurţurul), soarele primăverii este comparat cu un ou de ciocârlie (Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie. – Primăvara) sau cu o pâine mare-mare, ce răsare pentru toţii copiii lumii (Peste codrul meu străbun / Iese soarele cel bun, / Iese rumen peste mare / Peste văi şi munţi cu brume / Ca o pâine mare-mare / Pentru toţi copiii lumii. – Bună dimineaţa), zmeul copiilor este o scrisoare trimisă soarelui (Am un zmeu, am un zmeu / Ce sus zboară zmeul meu! / Bucuros e mândrul soare: / „Am primit şi eu scrisoare!” – Zmeul), iar razele sunt nişte „linii telefonice” prin intermediul cărora păsărelele vorbesc cu soarele: (S-a trezit şi rămurica. / S-au trezit frunzarele / Printr-o rază păsărica / A vorbit cu soarele. – Telefonul păsăruicii). Iar micii cititori vor accepta întotdeauna „explicaţiile” din poeziile lui Grigore Vieru, deoarece poetul are în persoana copilului nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i dea sfaturi, ci un partener egal. Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei înseşi, este cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.
Bibliografie:
- Cimpoi, Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese,Literatura artistică, Chişinău, 1984;
- Cimpoi, Mihai Metafore asemeni pâinii, prefaţă la Vieru, Grigore Poezii,Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983, p. 8
- Păunescu, Adrian Grigore Vieru // Vieru, Grigore Taina care mă apără,Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008;
- Ţigănuş, Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de poezie Editura Universităţii din Chişinău, 2006;
- Vieru, Grigore Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu