GRIGORE VIERU ȘI COPIII

Șaramet Lăcrămioara, învățământ preprimar, grad 1, Școala Gimnazială Sf.Maria Botoșani, Grădinița Voinicelul Botoșani

Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale, Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.

La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea: Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ.

Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l fac lor înşişi. Fără pace, ţine Grigore Vieru să-i atenţioneze pe micii cititori care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din elementele indispensabile unei vieţi fericite pe care o descrie în Mulţumim pentru pace: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru mai mult decât un simplu aliment, nici voioşia zburdalnică a copilăriei, nici cântecul duios al fluierului făcut de tata (şi poate că nici tata, aşa cum a fost în cazul poetului) şi nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos. De aceea, în acest Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos se poate citi îndemnul: Să preţuiţi pacea şi să mulţumiţi întotdeauna pentru ea:

Mama pâine albă coace,
Noi zburdăm voios,
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Tata fluiere ne face,
Noi cântăm duios.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Înfloresc în jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

(Mulţumim pentru pace)

Or, setea de pace este, la poporul nostru şi, probabil, la alte neamuri ale lumii, mult mai veche decât cea mai mare conflagraţie a umanităţii. În folclorul pentru copii, atestăm această sete de pace în formula de leagăn Dormi în pace pe care Grigore Vieru o consideră Un imn, un măreţ şi fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace de pe aceste locuri unde ne-am întemeiat. Copilul care a avut cântec de leagăn şi de trezire ţăcănitul maşinii de cusut (…Iar noaptea mama / lucra croitoreasă. /Cosea cămăşi de pânză / din cânepă scorţoasă. / Şi cântecul maşinii / sunând fără oprire / fu cântul meu de leagăn / şi cântec de trezire. – Cântec cu acul) a oferit, peste ani, cele mai frumoase cântece de leagăn copiilor acestui meleag.

Această apropiere a poetului de micii săi cititori este una reuşită deoarece aici, în spaţiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează şi îl întăreşte pentru plug, spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Mai reuşeşte această apropiere şi pentru că, aşa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate calităţile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligenţă, fantezie vie, dragoste faţă de toată fiinţa fragedă..

Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi muzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuş şi mai vesel decât, poate, toţi educatorii şi învăţătorii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învăţat-o pe băncile şcolilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului său cititor:

Mama ne mângâie,

Soarele luceşte,

Soarele e unul,

Mama una este.

(Mama)

şi aceste patru versuri, care constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca simbol al genezei, în centrul existenţei umane, aşa cum soarele este centrul universului şi dătător de viaţă, vor înrădăcina în conştiinţa micuţilor această imagine a mamei-soare, imagine ce se va păstra, peste ani, în dimensiunile subconştientului personalităţii care îşi va aduce aminte, probabil, numai poezioara, fără a mai şti cine este părintele ei, aşa cum mulţi dintre cei care ieri erau copii azi nu ştiu cine este autorul versurilor Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos (Mulţumim pentru pace) sau - Pui golaşi, cum staţi în cuib voi / Fără plăpumioare / - Ne-nvelim cu ale mamei calde aripioare. / - Dar când mama nu-i acasă / Şi ploiţa cerne? / - Ne-nvelim atunci cu frunza / Ramurii materne. / - Dacă n-o să vină mama / Şi-o să cadă frunza? / - Cum nu o să vină mama, / Cum să cadă frunza?! (Puişorii). Acest lucru se întâmplă pentru că Grigore Vieru a devenit un poet popular şi chiar dacă poezia lui pentru copii nu ar mai fi (să nu dea Domnul!) editată, dacă ar dispărea cărţile care o conţin, ea va continua să fie învăţată şi recitată de către micuţi, la fel cum copiii basarabeni ştiau, în anii de după război, La oglindă şi Pe lângă boi de George Coşbuc deşi nu văzuseră niciodată o carte de poezii ale acestui mare poet. Versurile lui Grigore Vieru, afirmă Adrian Păunescu, odată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost, în simplitatea lor măreaţă şi întreagă dăltuită de vremi şi vânturi ca piatra râului şi obrazul ţărmului parcă ieşită din adâncuri anonime la vedere precum scoica întru a-şi dărui perla şi încovoiată coroana pentru a-şi desprinde fructul auriu în poala copilului.

O altă poezie în care mama devine un simbol cosmogonic şi în care fiecare element al universului – atât al spaţiului teluric, cât şi al celui celest – trebuie să-şi amintească de mamă mai ales în clipa sa de manifestare plenară (iarba când înverzeşte, floarea când înfloreşte şi steaua când se iveşte) este Tu, iarbă, tot ai mamă?:

Tu, iarbă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când înverzeşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?

     De ai – de bună seamă:

Atunci când înfloreşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când te iveşti,

De ea îţi aminteşti.

Poetul reuşeşte, prin intermediul jocului, al metaforei şi al personificării să „traducă” o complexă filozofie a vieţii şi a cunoaşterii realităţii înconjurătoare pe înţelesul copiilor, urmând, aşa cum afirmă criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor elementară, care însă nu este mai puţin serioasă decât a maturilor.. În acest sens, se poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.

Frumuseţea plaiului natal este evocată, fără descrieri împovărătoare, în Satele Moldovei:

Pe vale, pe culme,

Stau satele mele,

Aproape de codru,

Aproape de stele.

Apropierea de codru şi de stele a satelor de pe văi şi culmi dau senzaţia unui spaţiu mirific, originar, în care tehnicizarea nu a reuşit să distrugă acea indisolubilă comuniune a omului cu natura. E, cu siguranţă, spaţiul despre care Lucian Blaga a exclamat: Eu ştiu că veşnicia s-a născut la sat. E spaţiul pe care, când vor mai creşte, îl vor regăsi şi îl vor privi dintr-o altă optică şi cu o altă capacitate de înţelegere în Mioriţa sau în Fiind băiat… sau în Sara pe deal ori Mai am un singur dor.

Cine oare nu-şi aduce aminte poezia Satul meu din Abecedarul copilăriei –

Satul nostru-i mare tare,

Satul nostru capăt n-are.

Până la bunicul Petru

Este cam vreun kilometru

Până la unchiul Andrei

Kilometri sunt vreo trei.

Nu-i cunosc pe cei din vale,

Da-i salut pe toţi în cale –

(Satul meu)

în care, ca într-o povestioară, micul personaj îşi împărtăşeşte descoperirile. Pentru acesta, satul constituie întregul univers, este un fel de Alfa şi Omega al spaţiului, iar naratorul se configurează în viziunea micilor lectori ai primei cărţi de citire ca un fel de personaj-model, care, deşi nu-i cunoaşte pe cei din vale, le dă bineţe tuturor – dovadă de educaţie şi creştere aleasă.

În volumul de poezii pentru copii Trei iezi, ieșit de sub tipar în 1970, se găsea și poezia Curcubeul, în care Vieru, prin metafora curcubeului cu trei culori, elogia drapelul tuturor românilor. Peste câteva zile de la difuzare, cenzura sovietică a retras cartea din librării, dând-o la topit, iar autorul a fost acuzat de diversiune.

Instructiv este  jocul din poezia Curcubeul pe care cenzura a interzis-o întrezărind în ea culorile Tricolorului românesc. Cei trei tovarăşi de joacă – creţul, cârnul şi pistruiatul – au dat curcubeul jos şi l-au împărţit între ei, luându-şi fiecare câte o culoare: primul – galbenul de soare, al doilea – albastrul de cicoare, iar al treilea roşul şi-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul discordiei e, în cazul celor trei „ băieţi nătăfleţi”, al cui curcubeu e cel mai frumos, când, de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci doar al unei singure culori. De aceea, răspunsul pe care îl dau părinţii când sunt întrebaţi care e curcubeu e mai frumos este expresia unei nedumeriri: Zice cârnul: Uite, mamă, / Curcubeul meu din mână / Nu-i aşa că-i fără seamăn?! / Poate, cârnul meu, dar eu / Nu văd nici un curcubeu. / Creţul mi se lăuda: / Tată, curcubeu aşa / Zi, mai are cineva?! / Tata zice: Ştiu şi eu? / Nu văd nici un curcubeu. / Dar şi cel’lalt cu pistrui: / Curcubeu / Ca al meu / Altu-n lume, mâcă, nu-i! / Iar bunica: Ştiu şi eu? / Unde? Care curcubeu?

Morala pe care micuţii o pot desprinde din această poezie este următoarea: Frumosul poate exista numai în unitate, nu însă şi atunci când dezmembrezi unitatea lui: Trece-un ceas ori nici atât, / Singuri li s-a cam urât. / Şi acum se-adună iarăşi / Să se joace buni tovarăşi / Şi cu-albastrul de cicoare / Şi cu galbenul de soare / Şi cu roşul ca de foc... / De! Ca fraţii! La un loc! / Zice omul bucuros: Măi, ce curcubeu frumos!

Cu siguranţă, raţionamentul enunţat mai sus, desprins din versurile citate, îl poate avea ca destinatar, şi astăzi încă sau îndeosebi astăzi, nu numai pe cititorul-copil, ci şi pe cei care ţin în mână frâiele destinului românesc. Aceasta, însă, este o altă temă…

Din poezia lui Vieru copiii află că, aşa cum spune un vechi dicton, trebuie să-ţi iubeşti patria nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e a ta. Ca şi în Patria lui Ştefan Baciu, în care cuvântul din titlul înseamnă orice îţi aduce aminte de baştină, în Puiul orb a poetului basarabean aflăm, împreună cu puiul care nu a văzut niciodată mestecenii albi pe care cântă, că patria e în suflet şi că o poţi găsi fără să o vezi, e necesar, pentru aceasta, ca să-ţi vibreze coardele sufletului atât de intens, încât ochii să-ţi devină izvoare de lacrimi:

– Dar primăvara, mamă,

Când voi zbura-ndărăt,

Voi nimeri pădurea,

Doar eu de fel nu văd?!

– Acolo unde lacrimi

Simţi-vei că-ţi vor da,

Acolo, măi copile,

Va sta pădurea ta.

(Puiul orb)

Maestru neîntrecut al metaforei încărcate de semnificaţii profunde, Grigore Vieru îi transmite micului cititor ideea de superlativ absolut al frumuseţii limbii materne, creând, în Frumoasă-i limba noastră, o imagine de-a dreptul extraordinară: până şi pasărea măiastră, în clipele sale de reculegere, îşi pleacă urechea pentru a asculta, cu drag şi cu mirare, limba noastră:

Pe ramul verde tace

O pasăre măiastră,

Cu drag şi cu mirare

Ascultă limba noastră

Şi, conchide poetul, sigur de frumuseţea neţărmurită a limbii noastre, dacă această pasăre (şi nu e vorba de o pasăre obişnuită, ci de cea măiastră care în basme este înzestrată cu puteri supranaturale) ar spune şi cuvinte, ea le-ar lua din limba română, adică din cea mai frumoasă dintre limbi:

De-ar spune şi cuvinte

Când cântă la fereastră,

Ea le-ar lua, ştiu bine,

Din limba sfântă-a noastră.

(Frumoasă-i limba noastră)

Prin metaforele revelatorii pe care le creează, Grigore Vieru îi explică prietenului său cititor o serie de realităţi, fenomene ale naturii, norme de conduită etc. De exemplu, ţurţurul se topeşte în amiază pentru că nu este altceva decât o bomboană a soarelui din care acesta se înfruptă cu plăcere când răsare în zilele friguroase ale iernii (Sub streaşina saraiului / Stă bomboana soarelui / Stă-n amiază şi străluce… / – Dulce-i soare?/ – Tare dulce! – Ţurţurul), soarele primăverii este comparat cu un ou de ciocârlie (Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie. – Primăvara) sau cu o pâine mare-mare, ce răsare pentru toţii copiii lumii (Peste codrul meu străbun / Iese soarele cel bun, / Iese rumen peste mare / Peste văi şi munţi cu brume / Ca o pâine mare-mare / Pentru toţi copiii lumii. – Bună dimineaţa), zmeul copiilor este o scrisoare trimisă soarelui (Am un zmeu, am un zmeu / Ce sus zboară zmeul meu! / Bucuros e mândrul soare: / „Am primit şi eu scrisoare!” – Zmeul), iar razele sunt nişte „linii telefonice” prin intermediul cărora păsărelele vorbesc cu soarele: (S-a trezit şi rămurica. / S-au trezit frunzarele / Printr-o rază păsărica / A vorbit cu soarele. – Telefonul păsăruicii). Iar micii cititori vor accepta întotdeauna „explicaţiile” din poeziile lui Grigore Vieru, deoarece, susţine Mihai Cimpoi, poetul are în persoana copilului nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i dea sfaturi, ci un convorbitor egal, pe care, ţinând un ou găsit pe prag, nou ca roua şi cald „ca gura mamei mele”, îl poate întreba ca pe un om care l-a citit cel puţin pe Kant: „Luri-la, lumină lină / Ia ghiciţi ce am în mână: / E rotund, alb ca o floare, / Nu e mare, capăt n-are!”[6, pag 8].

Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei înseşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.

Mulți compozitori basarabeni s-au inspirat din poezia lui Grigore Vieru (culegeri de cântece "Poftim de intrați", "Cine crede" ș.a.). Grigore Vieru însuși este autor al unor melodii de cântece pentru copii ("Să crești mare" ș.a.), fiind știută strânsa lui colaborare cu compozitoarea Iulia Țibulschi ("Soare, soare", "Clopoțeii", "Stea-stea, logostea", "Ramule-neamule", "Cântînd cu iubire" ș.a.) Poate cele mai cunoscute piese pe versurile lui Vieru sunt cele interpretate de soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, iar cea mai îndrăgită este ''Eminescu''. La fel de cunoscută este și piesa ''Reaprindeți candela'', interpretată cu multă sensibilitate de Dida Drăgan.

Bibliografie:

1. Duminica mea este rândul pe care-l scriu (dialog cu Ognean Stamboliev, traducător din Bulgaria) // Vieru, Grigore Cel care sunt, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1987;

2. Vieru, Grigore Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;

3. Cimpoi, Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;

4. Păunescu, Adrian Grigore Vieru // Vieru, Grigore Taina care mă apără,Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008;

5. Ţigănuş, Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de poezie Editura Universităţii din Chişinău, 2006;

6. Cimpoi, Mihai Metafore asemeni pâinii, prefaţă la Vieru, Grigore Poezii,Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983, p. 8