Grigore Vieru sau despre poezia sufletului românesc

Ionela Orheanu, profesor de limba și literatura română, gradul didactic I,

Şcoala Gimnaziala Asău

Eminescu i-a dat vorbirea, Creangă i-a dat simțirea, Goga i-a dat privirea. Dar, așa cum se întâmplă în sufletele nobile de artiști, darurile nu sunt luate spre a fi folosite, ci spre a fi îmbogățite. Așa se face că Literatura română s-a îmbogățit, fără să știe cum și când, cu acest poet care a dat glas durerii unui neam ciuntit. El, poetul Grigore Vieru, și-a trăit iubirea de țară, de limbă și de mamă la intensități de neînțeles pentru românul de azi. E harul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Poetul care să ne redea vederea, simțirea și vorbirea. E greu să alegi un citat care să ilustreze gândirea și simțirea poetului. Rostirea-i toată ar trebui citată. De aceea voi transcrie aici doar trei, pe care le-am considerat definitorii pentru construcția poetică vieriană: „Poezia nu poate fi o zbenguială a cuvintelor [...]ˮsau „Sufletul rănit, naște mărgărit.ˮ și „Poezia ar fi secretul creierului scăpat de gura inimii.ˮ

Născut pe malul stâng al Prutului, în chiar punctul de ruptură geopolitică a sufletului românesc și într-un spațiu sacralizat prin poezie, poetul Grigore Vieru reprezintă darul pe care Dumnezeu l-a făcut unui popor nedreptățit de istorie, dar binecuvântat de pronie, prin harul unității spirituale, câștigată nesângeros, cu grumazul plecat, însă cu o conștiința înălțată prin scris.

Copilărit pe granița de sârmă ghimpată a Prutului, în satul Pererâta, împărțind aceeași grădină cu Ion Pillat, de care spunea că-l desparte doar tragica apă a Prutului, poetul a știut să convertească faptul istoric nefericit marcat de război, foamete, nedreptate și moarte, în șansă, croindu-și o conștiință artistică salvatoare. Întreaga-i creație poetică, atât cea destinată copiilor, cât și cea destinată adulților, atât cea de la vârsta începuturilor, cât și cea de la vârsta consacrării literare, dă mărturie despre aceasta. Achizițiile sufletești din copilărie l-au ajutat să distingă la maturitate adevărul de minciună, mama de mașteră, iubirea de ură, cultura de impostură, istoria de artefactul istoric, punându-i în mână condeiul, și în suflet, mintea, spre desăvârșirea lucrării poetice.

Fascinantă prin forța cu care-ți zguduie deopotrivă sufletul și rărunchii, „poezia de patrie“ a lui Grigore Vieru, dezvăluie cu sinceritate, fără ocolișuri de corectitudine politică, adevăruri trăite dureros de o conștiință legată de sentimentul național nu doar prin „Inima mamemi, Buzele mamei, Mâinile mamei, Părul mamei, Pâinea mamei, Nopțile mamei, Izvorul mamei, Steaua mamei, Tăcerea mamei, Cuvântul mamei“, ci și prin „laptele mustind al ploilor în lut“, prin „crucea tatălui și-a bunicului“ prin codru, izvor și humă. „Ca și poetul pătimirii Ardealului (Octavian Goga, n.n.) – consideră criticul literar Gh. Grigurcu – împrăștie vâlvătăile unui crez național [...] poetul are un timbru personal, adesea acut [...]. Versul e cabrat de revoltă, purtător al unei sarcini incandescente, care-l particularizează, inclusiv sub unghiul plastic.“ De citat și de citit în acest sens sunt toate versurile incluse de autor în volumul Acum și în veac și grupate sub titlul Sângele crucii. Iată câteva exemple:

Scrisoare din Basarabia: „Cu vorba-mi strâmbă și pripită/ Eu știu că te-am rănit spunând / Că mi-ai luat și grai și pită / Și-ai năvălit pe-al meu pământ. // În vremea putredă și goală / Pe mine, frate, cum să-ți spun, / Pe mine m-au mințit la școală / Că-mi ești dușman, nu frate bun.// Din Basarabia vă scriu, / Dulci frați de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot și prea târziu, / Mi-e dor de voi și vă sărut.ˮ

Sau în 13 strofe despre mancurți: „Ei ne hăcuiră graiul / Și doina, și harta! / Ei datina o spurcară / Barbar și sinistru! [...] / Ei gâtuiră prădalnici / Biserici frumoase! / Ei ne răstigniră pe crucea lui '46ˮ

Și în Cântec popular: „Când pe lume-am apărut / La o margine de Prut, / Lângă râul pătimit, / O străină m-a răpit / Și astfel mă legăna: / „Nani, nani, nani-na, /Peste Prut trăiesc jandarmi, / Să crești mare să îi sfarmi / Peste Prut trăiesc potăi, / Iar nu frățiorii tăi! / De-or striga: române drag, / Pune mâna pe ciomag, / de-ai să-i vezi cântând de dor, / pune mâna pe topor! / De ți-or spune că-ți sunt frați / Să nu-i lași nespintecați!“ / Copil prost, copil furat, / Frate rău te-am supărat!ˮ

Criticul Alex Ștefănescu, recitindu-l pe poetul basarabean, subliniază valoarea de documentar a poeziei patriotice: „Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru.ˮ Cititorul poate pătrunde liniștit în lirica patriotică viereană, fără teama că va întâlni un lirism inflamat sau un efuzionism minor. Și, deși nu critica literară este cea care trebuie să te cucerească, totuși ea este cea care validează atât scriitura autorului cât și trăirea cititorului.

Valoarea poeziei lui Grigore Vieru nu derivă din faptul personal de a fi element salvator pentru poet, cât mai ales din calitatea sa de păstrătoare, prin transfigurare poetică, a unui colț încărcat de parfumul și culorile vieții tradiționale a românului, care astăzi de-abia mai palpită sub poclăzile europenismului europocentrist (sic!).

Tematic, lira lui Grigore Vieru a cântat pe teme poetice ale liricii universale: iubirea, natura, patria, istoria, arta poetică. Ca simțăminte artistice, ea a vibrat pe tonalități variate de la duioșie, gingășie, melancolie, tristețe, sau regret, până la jale și revoltă. O singură coardă și-a refuzat-o, ura. „Sunt un om al nemânieiˮ se autodefinește poetul în poezia Cântare scrisului nostru.

Eminescianist congenital și congenial, cum îl prezenta Nicolae Manolescu, Grigore Vieru a reușit să se individualizeze în peisajul literaturii române chiar prin limba română. Deși încercarea de a-i introduce poezia în rândurile canonicilor a fost privită cu rezervă, Grigore Vieru a fost receptat foarte bine de publicul cititor de pe ambele părți ale Prutului, ca și de comunitatea literară din România. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu și-au afirmat bucuria de a descoperi în poezia sa un filon liric valoros, iar critici literari consacrați între care amintim pe Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Ion Rotaru, Edgar Papu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu sau Alex Ștefănescu i-au studiat opera și subliniat locul în literatura română. Limba moldovenească, văzută de unii ca o limbă oprită din dezvoltare, a fost poate șansa spiritualității românești de a-și păstra în forme pure, cristalizate liric, simplitatea, naturalețea, sinceritatea și candorea, atribute cu care poporul român a reușit să străbată cu suflet curat vârtejurile istoriei. „Limba unui popor este istoria lui. Limba nu este a scriitorilor, a savanților lingviști, a profesorilor de limbă și literatură, ea aparține poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înălțându-i strălucitoarea ființă.ˮ

Limba moldovenească a lui Grigore Vieru este însă o limbă poezească. „Mărturisesc că nu sunt unul din străluciții mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să mă prenumăr printre cei care frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos cuvintele în frază, înțelegând că a vorbi sănătos limba pe care care păstorul Mioriței ne-a lăsat-o scrisă-n țărână cu bățul, cu un băț fermecat, iar Eminescu, pe cosmica nemărginire, cu o pană muiată în aurul Luceafărului, a vorbi sănătos limba mamei este o datorie. O datorie patriotică.ˮ

Așa cum cu naturalețe vorbim astăzi despre limba lui Eminescu, tot atât de firesc este să afirmăm existența limbii lui Grigore Vieru. Mama, limba română și conștiința de neam și țară sunt elementele centrale în jurul cărora activează un imaginar poetic de tip conglomerat. Casa, huma, pământul, apa, izvorul, spicul, grâul, verdele, pâinea, strămoșii, neamul, toamna, cântecul, doina, Eminescu, Blaga, Miorița sunt simboluri ale unei românități pe care mintea poetului le-a circumscris definitiv în ființa sa națională, devenind una cu carnea poeziei sale.

De aici și particularitatea creației sale: melanjul tematic. Tema iubirii filiale, a iubirii de patrie și de limbă se contopesc fără putință de separare. E și greu să stabilești cu prioritate o temă principală a creației vierene. Mihai Cimpoi considera că nucleul liricii îl constituie mama, în timp ce Theodor Ciobanu vorbește despre copilărie ca primă temă. Grigore Vieru manifestă însă o fluiditate a simțirii care ușurează zborul condeiului în forme când circulare, când rectilinii sau ondulatorii, cu mișcări concentrice cu efect de omogenizare a trăirilor lirice într-un discurs pluritematic și polisemantic.

Poezia Casa mea este un exemplu în acest sens. Mama, patria, limba se împletesc într-un parcurs liric impregnat de nostalgia originilor. Rugămintea este adresată într-o expresie lirică directă casei „Tu mă iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume, / Numai despre tine nu.ˮ Dincolo de colocvialitate se distinge în palimpsest pasiunea pentru limba română. În țara ta toate îți vorbesc pe limba ta.

Evocarea de nuanță autobiografică care urmează subliniază parcursul firesc al oricărui copil de țară plecat în lume să-și facă viața. Radioul, lumina, difuzorul sunt însemne ale unei modernități de semn schimbat. Pornirea firească a fiului de a-și proteja mama prin apropierea de sine, este percepută însă ca o înstrăinare care acționează nu doar asupra mamei, ci și asupra casei. În mediul noii lumi, sentimentul de dragoste filială, nu se poate complini prin apropierea fizică. „Ți-am luat-o și pe mama / Și-ați rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Și nici orășancă eaˮ. Casa nu e zid, ci e făptură. Umanizarea nu este doar un procedeu artistic menit să surprindă cititorul, ci se dovedește a tehnică de aprofundare a lumii prin sacralizarea ei. Casa nu este doar rememorare, nu e loc de pelerinaj la care te-ntorci, din când în când, dacă ai timp. Casa e însăși mama, păstrătoarea supremă a sufletului originar. În acest context iubirea fiului produce durere și însingurare. Promisiunea de a se întoarce împreună cu mama și nepoții, din strofele următoare, nu reprezintă doar un simplu legământ de neuitare a casei sau a mamei, ci de transmitere din generație a tradiției spirituale. „Și vei râde cu băiatul, / Ca doi prunci prea mititei, / Și vei plânge cu bătrâna / De dor, ca două femei. / Și vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur și durut, / Casă văduvă și tristă / De pe margine de Prut.ˮ Casa râde, plânge și tace. Durerea casei și văduvia mamei devin în poezie durerea mamei și văduvia casei. Versul ultim închide cercul semantic al poemului. Sentimentul de pustiire și însingurare al celor două ființe, casa și mama, sunt accentuate de situarea acestora la marginea lumii, la granița patriei mame marcată de apele Prutului.

Și pentru că Dumnezeu ne-a făcut acest dar al omului înțelegător de sensuri profunde, lectura poeziei lui Grigore Vieru poate fi un gest salutar pentru sufletul nostru condamnat la uitare, răcire și împietrire. Un gestul simplu, de călător ostenit de zăduful prăfos al zilelor secetoase pe care le trăim, poate fi lectura operei poetice vieriene. Taina care l-a apărat pe poet, cu siguranță ne poate apăra și pe noi.

Bibliografie

Gheorghe Grigurcu sau despre poezia sufletului românesc

1. Cimpoi, Mihai – O istorie deschisă a literaturii române, Chișinău, Ed. Arc, 1996, pp. 189 – 192;
2. Cimpoi, Mihai – Întoarcerea la izvoare (monografie), Chișinău, Ed. Literatura artistică, 1985;
3. Codreanu, Theodor – Grigore Vieru – întoarcere la izvoare, în „Literatura și artaˮ, 1993, 14 oct., p. 5;
4. Codreanu, Theodor – Grigore Vieru: rădăcină de foc, în Ateneu, 1989, nr. 9, p. 7;
5. Codreanu, Theodor – Scrisoare lui Grigore Vieru, în Literatură și artă, 1990, 17 mai;
6. Simion, Eugen – Scriitori români de azi, vol. III, Chișinău, 1998, Ed. David . Litera, pp. 187 - 196;
7. Grigurcu, Gh. – Rădăcina de foc a poeziei lui Grigore Vieru, în Viața românească, 1989, nr. 4, pp. 59 - 61;
8. Alexandru, Ioan – Grigore Vieru, în prefață la Grigore Vieru, Rădăcina de foc, Ed. Univers, 1988, pp. 7 – 9;
9. Manolescu, Nicolae – Mamă, tu ești patria mea, în Grigore Vieru, Taina care mă ucide, opera poetică, ediție critică realizată de Grigore Vieru și Daniel Corbu, Iași, 2008, Ed. Princeps Edit, p.518 – 522;
10. Sorescu, Marin – Grigore Vieru și lirica esențelor, în op. cit., pp. 522 – 525;
11. Ștefănescu Alex – Grigore Vieru, din istoria literaturii române contemporane, 1941 – 200, București, Ed. Mașina de scris, 2000;
12. Druță, Ion – Creația poetului, Prefață la volumul Numele tău, Ed.Cartea moldovenească, 1968;
13. Ciopraga, Constantin, Grigore Vieru – poetul acestui neam, din Opinia, nr. 11 - 12 februarie, 1995;
14. Dolgan, Mihail - Aforistica în gândirea poetică a lui Grigore Vieru sau setea de înțelepciune existențială, din Grigore Vieru, adevăratul, Chișinău, Editura pentru „Literatură și artăˮ, 2003;
15. Rachieru, Adrian Dinu – Lacrima poetului, Postfață la Cântec de leagăn pentru mama, Timișoara, Ed. Augusta, 2003;
16. Grigurcu, Gh. – Poezie de patrie, din România literară, nr. 30, 30 iulie 2003;
17. Munteanu, Romul – Grigore Vieru, din Jurnalul de cărți, București, Ed. Libra, 1994;