Grigore Vieru, poetul Prutului

Profesor Daniela Pricopciuc

Specialitatea: Limba și literatura română

Grad didactic I

Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Lucrarea de față își propune să prezinte câteva aspecte ale activității literare și culturale a poetului Grigore Vieru. Se fac referiri la principalele temele ale creației vierene, dar mai ales la operele în care scriitorul militează pentru unirea Basarabiei cu România, pentru păstrarea limbii, a spiritului și a tradițiilor românești.

Grigore Vieru este un poet apropiat de limba lui Eminescu, a lui Bacovia sau a lui Stănescu, un mesianic asemenea lui Goga, dar un poet bine individualizat al generației sale, iar poezia lui este expresia și lacrima suferinței unei întregi națiuni.

Născut în România, în localitatea Pererita, de pe malul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, el va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia, fiind arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi România decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”, de fapt, doar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din dreapta Prutului, aşa cum mărturiseşte în poemul  Maluri de Prut:

Curge Prutul între noi şi plânge
Că ni-i greu şi lui la fel i-i greu,
La un val de apă, trei de sânge
Bietul Prut uitat de Dumnezeu.

Lumea se mai stinge se mai naşte,
E ghimpată sârma dintre fraţi,
Vom avea şi noi o zi de Paşte,
Hai români din moarte înviaţi.

Dar de peste Prut ridică frate
Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei
Le vom face rând pe rând pe toate
Dacă eu mai vreau şi tu mai vrei.

A debutat editorial în 1957, când era student la Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic din Chişinău, cu placheta de versuri pentru copii "Alarma". Au urmat, în cei peste 50 de ani de activitate literară, multe volume publicate atât în Basarabia, cât şi în România, ţara pe care o vedea, copil fiind, dar nu putea intra niciodată. A copilărit pe malul stâng al Prutului, dar a trecut acest râu pentru prima dată în 1973, când a făcut parte dintr-o delegaţie de scriitori sovietici. Atunci a participat la întâlnirea cu echipa redacţiei revistei „Secolul XX”, printre care se aflau Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Geo Şerban. Se întoarce în România pentru a doua oară un an mai târziu, în 1974, la invitaţia lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi

vizitează Transilvania însoțit de poetul Radu Cârneci.

 Încă din copilărie, Grigore Vieru a simţit acut  pedeapsa cruntă a segregaţiunii de fraţii săi români şi acest fapt l-a reflectat foarte bine în întreaga sa operă. Una din durerile naţiunii a fost şi aceasta, poate cea mai mare, că nu putea să comunice direct cu  românii de dincolo. Poezia De-ai curge tu, Prutule,  oglindeşte acest dureros adevăr:

“De-ai curge tu, Prutule, 

De-ai curge pe Nistru,

Să nu mă mai desparţi

De fraţii mei!

De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Mureş,

Ca liber să pot asculta

Cântecul nostru,

Cântecul neamului meu!

De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Olt,

Să nu mai fiu întrebat

Ce caut eu

Ce caut în Ţara mea!

 Aceleaşi sentimente le exprimă şi în Cântec basarabean: 

„Este o nebunie să încerci

Să dai la o parte Cerul

Ca să vezi pe Dumnezeu-

Dumnezeu este chiar Cerul.

Este o nebunie să încerci

Să dai la o parte Limba Română

Ca să vezi pe Eminescu -

Eminescu este chiar Limba Română.

Este o nebunie să încerci

Să dai la o parte Prutul

Ca să ajungi mai repede-n Ţară -

Ţara este chiar Prutul.”

Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şi simţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu înregistrează şi o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce se scria în ţară, un port-drapel pentru poezia din Basarabia. În fond, Grigore Vieru este un neoromantic din falaga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu (pe care-l descoperă după vârsta de douăzeci de ani şi de la care, mărturiseşte el, a învăţat adevărata istorie a României), Bacovia, Magda Isanos, Labiş, un poet la care întâlnim un sentiment al naturii asemănător cu al lui Blaga, o concentraţie a limbajului deseori asemănătoare cu cea a lui Bacovia şi destule sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu.

În întreg ansamblul ei, opera lirică a lui Grigore Vieru reprezintă  un reper devenit sacru, un model de dăruire pentru Patrie, pentru Neam, pentru Limba Română, pentru Poezie şi pentru tot ce e curat şi frumos. Însuşi poetul mărturisea: „Teoretic şi constituţional suntem închişi în ţarcul limbii moldoveneşti. Practic însă, ne mişcăm în interiorul Limbii lui Eminescu, în spaţiul Limbii Române, pe care, prin voia lui Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală principalul obiectiv moral şi politic este apărarea Bisericii Naţionale, a Limbii Române şi a Istoriei Românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esenţiale.”

Poezia lui este un lung nesfârşit de dor: de tradiţie, de dragoste, „de mâine”. Tradiţia vine din vechime de lume, din obârşii stelare, poetul divinizând Soarele (scris totdeauna cu majusculă). În dragoste, poetul meditează la puterea germinatorie universală, în care sorii se întrec până „la ceas târziu de stele”, iar mâinile mamei devin „iarba de mâine a bătăturii”.

Dorul se suprapune autobiograficului, dându-i simplitatea eternă a vieţii.  

Cel care spunea despre sine: „Sunt iarbă./ Nu pot fi mai mult”, este un poet mesianic, un poet al „pătimirii” basarabene, iar „limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor”, aşa cum consideră Eugen Simion. În opera sa, izvoarele capătă o veche şi copleşitoare durere nenumită, iar în mijlocul acestui peisaj de suferinţă dospită se ridică chipul mamei, icoana statorniciei în tragedie. Mama nu este văzută ca forţă generatoare a existenţei, ea devenind prin sintagma lirică „mama-graiul”, simbolul cel mai curat şi mai profund al întregului uman, pieritor prin cele lumeşti, însă veşnic prin limbă, făptura tutelară a naţiei.

A fost un militant înfocat pentru cauza neamului, pentru Limba Română, pentru alfabetul latin, pentru  cultura românească şi pentru tot ce ţinea de spiritul  naţiei. Se ştie cât de mult a luptat pentru valorificarea tradiţiilor româneşti, pentru  recunoaşterea drepturilor românilor basarabeni şi pentru Unirea  cu Patria Mumă. Prutul reprezintă pentru Vieru ceea ce însemna Oltul pentru Goga, un martor al suferinţei românilor din Basarabia, o speranţă pentru viitor, aşa cum o exprimă în versurile:

Frate, eu cred că Prutul
Cel limpede cândva
A venit la noi
Odată cu oamenii Bucovinei.
Poate că chiar Prutul
Cu suferinţele sale de azi
Este cântecul acela,
Poate că el este
Podul întins peste
Întreaga Ţară.

(Eu cred că Prutul...)

 Dorinţa de libertate şi unire a recunoscut-o nu numai în scris, nu numai în nenumăratele articole şi poezii, ci ori de câte ori a avut prilejul de a-şi manifesta convingerile. Şi nu de puţine ori a avut de îndurat pentru aceste idealuri. Se ştie că poetul e un tribun, un militant pentru cauza celor mulţi, el este Vocea care, de multe ori, strigă şi propovăduieşte în deşert, dar o face, adeseori cu preţul libertăţii.  Nu sunt cuvinte goale versurile patriotice ale lui Grigore Vieru, chiar dacă din pricina aceasta era considerat de către unii vetust, desuet. El îşi afirmă aceste convingeri în poezia Sunt:

„Sunt cel ce vrea să cânte-n Piaţă

A Libertăţii dulci prescură.

Pe spate cu-n baston de gumă,

Cu un căluş cazon în gură.

Sunt pata cea de sânge, zisă

Republica Moldovenească,

Ce-n loc să frigă ucigaşul

Încearcă veşnic să-i zâmbească.”

„În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut şi Nistru n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie româneşte. Prin traiectoria sa literară reconstituim traiectoria culturală a lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care acesta s-a prezentat mereu ca un exponent.”(Mihai Ungheanu)

Bibliografie:

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol.III, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p.187-196

Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Ed. Univers, Bucureşti, 1988

Vieru, Grigore, Taina care mă apără, prefaţă de Mihai Ungheanu, Ed. Minerva, București, 1997.